Corespondență din Anglia. De câte ori l-au ucis pe Eminescu?

Nu credea să-nvețe a muri vreodată.
Eminescu și-a făcut din poezie nație încă de pe 15 ianuarie 1850. Povestea lui, ca și a altora, a început însă din antichitate, când cărămizile artei erau încă greu de urnit, iar unul Sisif încă mai credea că bolovanului i-ar sta bine o “Sară pe deal”. Poetul Ovidiu a strâns poveștile lumii, chiar și pe cele venite de departe și trecute prin nenumărate vămi, laolaltă în Metamorfoze, necăutând explicații științifice cu lumânarea, ci delicii artistice în puterea cuvântului. Așa a fost dăruit viitorului mitul lui Pygmalion, sculptorul cipriot îndrăgostit de propria creație.

Acest text, început pe 14 ianuarie 2023, ar fi trebuit trimis spre publicare mai pe seară, înainte de punerea în pagină a ediției din 15 ianuarie 2023 a strădaniei domnului Cristoiu pe acest pământ. Bolovanul însă încă considera forța gravitațională cu mult mai atractivă. M-am căutat de suflet, îl aveam în buzunar, m-am căutat de minte, era la lucrare, lipsea Eminescu. Azi oamenii s-au obișnuit să-și dea telefoane unii altora, au fost însă unii pe care încă îi mai poți chema în timp. Citindu-le cărțile. Așa a început o conversație demnă de cele mai înalte cancelarii ale lumii, profesorale nu politice.

Povestea omului are un singur început: Dumnezeu. Pygmalion se roagă Afroditei pentru dar de viață statuii. Dumnezeu dă din El viață lutului, creând omul. Într-una din variantele genezei Dumnezeu scoate una din coastele lui Adam pentru a face din ea femeia. În peste două mii de ani de arătare de mușchi, Adam i-a mai dat de la el câteva peste cap femeii, folosindu-se de fragilitatea ei. Adam nu s-a putut ridica niciodată la splendoarea generozității lui Dumnezeu. Că Dumnezeu a făcut-o pe Eva odată cu Adam e o altă poveste, mult mai verosimilă, pentru că orice coastă e până la urmă tot un os, o versiune demnă de cărțile lui Freud și tendințele agresiv-moderniste de homosexualizare și aberare a facerii.

Am adus vorba de Pygmalion nu pentru că George Bernard Shaw s-a întors la povestea florăresei, cea prin care vorbesc grădinile, ci pentru punctul de vedere al profesorului-mentor, de cele mai multe ori arogant și cu morală făcută de râs. Mentorul lui Eminescu a fost Maiorescu, așa cum cel al lui T.S. Eliot a fost Ezra Pound. Masonerie literară. Eminescu a fost mason, Junimea fiind o celulă literară a masoneriei; nenumărate elemente de simbolistică masonică și tehnici de prelucrare a expresiei se regăsesc și în opera sa, voi exemplifica pe text. Maiorescu i-a făcut recomandări lui Eminescu, Pound a tranșat bucăți importante din opera lui Eliot. Mai înspre noi, în contemporaneitate, un scandal a zguduit lumea literară, în privința rolului editorului și al editurii în mijlocirea drumului operei către public. Este povestea scriitorului american Raymond Carver și a editorului său Gordon Lish. Inițial scriitorul s-a opus schimbărilor radicale de text, înecându-și frustrarea în băutură. Moare în 1988, dar înainte de a pleca se spune că a recunoscut rolul lui Lish în succesul său internațional. Ezra Pound îl face pe Eliot de Nobel. Este de fapt aportul masoneriei la artă și cultură dar numai prin prisma propriului interes. Pentru că masonii nici nu știu cât de mici au devenit o să-i numesc pe cei ce s-au menționat în istorie și pe cei ce-au prins prezentul masonici.

Maiorescu făcea parte din masoneria ajunsă la putere în România. Eminescu însă nu se putea desprinde de adevăr, de dragostea de țară, de pământul natal. După cum vedem și astăzi, masonicii au vizat dintotdeauna globalismul abuzului de putere. Eminescu devenise periculos pentru că vorbea poporului, dar mai ales pentru că vorbea limba adevărului. Masonicii l-au eliminat din viața publică, înjghebându-i o altă biografie, periindu-i opera și înțelesurile. Maiorescu s-a ocupat de ghidarea operei eminesciene către potecile masoneriei, prietenoase mediului artistic mondial. Eminescu a fost una din stelele care a adus cunoaștere și a dat putere limbii române. De la Isus încoace masonicii, inclusiv cei din fruntea bisericilor, s-au dat peste cap să captureze steluțele de lumină. Le regăsiți pe drapelele țărilor, e drept că unii le-au furat și pe ale altora. Toți cei ce s-au lăsat vorbiți de Adevăr au fost sacrificați, pentru că masonicii au trebuit să plătească ofrande morții, căreia i se închină. Eminescu nu numai că a avut geniu, a avut adevăr, a stârnit invidii, gelozii, devenind un pericol public pentru uzurpatorii de putere (filierele globaliste care ca și azi mai au tupeul să trimită directive guvernelor locale).

În biografia lui Eminescu au fost amestecate și bârfele vremii, cu predilecție cele răutăcioase. Au fost scoase până la urmă la iveală și poeziile de refulare sexuală, scrise sub influența răspopitului Creangă, un șugubăț, pentru chiolhanurile Junimii. Eminescu a murit de tânăr, nu a avut vreme să se înțelepțească în privința oamenilor, a încrederii în oameni, să se scuture de extravaganțele tinereții. Stelele care au luminat, fie și efemer, existența lumii au fost de cele mai multe ori foarte naive, precum Isus, născute din curățenie, neînvățate cu mizeria morală de care s-au trezit înconjurate. Ca și în cazul lui Shakespeare, și al lui Goethe, și al altor mari scriitori emblematici s-a încercat o recosmetizare a biografiilor (după ce fuseseră deja cenzurate și schimbate de masonici) ca să se potrivească vremurilor de noaptea minții pe care încearcă să ni le impună globaliștii de azi. Maiorescu s-a cățărat pe opera lui Eminescu, așa cum Ezra Pound s-a cățărat pe cea a lui T.S. Eliot, și nu numai. De ce i-au făcut totuși atât de mari pe așa-zișii lor protejați? Pentru că opera lor a fost și este un canal de transfer de cunoaștere folosit de masonici. Răspunsurile pe care unii le caută în stele stau de fapt în cuvânt. Bineînțeles că diavolul încearcă să stâlcească cuvântul creând efecte sonore, calambururi, metafore de care opera eminesciană nu s-a putut feri. Dumnezeu însă îndreaptă cuvântul, ceea ce critica literară definește ca fiind aportul inconștientului. Freud a redefinit Sfânta Treime: Id (animalul, corpul, carnalitatea), Ego (omul), Superego (conștiința, partea din Dumnezeu care viețuiește în om). Sfânta Treime: Tatăl, Fiul, Sfântul Duh a fost obligată să treacă prin alungarea din Rai. După cum am mai scris, omului îi e greu să facă diferența între bine și rău, între ce îi face bine sau ce îi face rău. În exemplele din Biblie, până și oamenii buni au trăit cu impresia că le vorbea Dumnezeu când de fapt era diavolul cel care se amesteca între om și Dumnezeu, nu mai repet povestea lui Abraham. Mulți dintre îngerii menționați în cărțile de azi au nume de aplicații și jocuri de calculator. Toate vrăjitoarele și vrăjitorii, numeroloagele și numerologii, astroloagele și astrologii se închină arhanghelului Mihail, căruia i se închină și masonicii. Freud a luat în considerație și prosteala diavolului, tentația.

În Eminescu s-a dat o luptă continuă, epuizantă între Id, Ego și Superego. Eliot s-a alăturat intereselor (fasciste pe vremea lui) ale masonicilor, rămânând astfel la controlul propriei sale opere și biografii. Testamentul său a lăsat indicații clare în privința corespondenței personale și a altor găselnițe terfelitoare de imagine. Nu le-a putut interzice, dar le-a amânat și diminuat efectele prin propria contracarare. Lui Eminescu i s-a furat acest drept, fiind eliminat de timpuriu, pentru servicii aduse poporului român și nu masoneriei, așa că s-a ocupat Maiorescu de afacerile postume, aservind viața poetului cauzei pe care el, Maiorescu, o reprezenta. Poeziile carnale au ieșit la suprafață tot într-un moment care să servească masonicilor, pe când se încerca introducerea în școli a textelor de dus gunoiul (masonicii au șantajat de-a lungul timpului ca și securiștii, ei au inventat expresia a avea la mână). Eminescu s-a apărat doar prin poporul român. Scriitorii definitorii pentru conștiința unui neam sunt cei străbătuți de filonul popular, de folclor. Creangă a adus vulgarul mai aproape de Eminescu, dar e vorba de vulgarul naiv, al săracului, născut din snoave și blestemății bahice. Masoneria a cizelat talentul poetului, pentru a asigura traficul academic de informație. Eminescu a învățat destul de repede că deși și scriitorii sunt oameni și merg la toaletă, o fac după uși închise, în public păstrând acel zel creativ în chiloți, nu în vitrină. Discursul sexual a trecut astfel pe plan secund, dat după paravanul de gală, cel filosofic. Floarea albastră, de exemplu, care la Eminescu e redusă la mesaj: nu mă uita (de la ochi nu de la ținere de minte), devine fata-zambilă la Eliot și liliac la Whitman. Metaforic au de-a face cu coasta lui Adam și limbajul falic, masculinizat de circumstanțe, explicat de Freud. Eminescu îl studiase pe Schopenhauer, cel ce nu s-a dezis de lumea spirituală care învăluie lumea noastră materială, dându-i de gândit până și lui Nietzsche.

Să-l lăsăm însă și pe Eminescu să vorbească:

“Ce e amorul?”

“Ce e amorul?
E un lung prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Și tot mai multe cere.
De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ți-l leagă,
Încît să n-o mai poți uita
Viața ta întreagă.
Dar încă de te-așteaptă-n prag
În umbră de unghere,
De se-ntâlnește drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar și cerul și pământ
Și pieptul tău se bate,
Și totu-atârnă de-un cuvînt
Șoptit pe jumătate.
Te urmărește săptămîni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâini,
Un tremurat de gene.
Te urmăresc luminători
Ca soarele și luna,
Și peste zi de-atâtea ori
Și noaptea totdeauna.
Căci scris a fost că viața ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.”

De ce amor și nu iubire, dragoste? Pentru că a-mor-ul e o moarte mai mică, după cum spun francezii (orgasmul sexual e numit la petite mort). A-mor ca în moartea lui alfa, moartea fiind delimitată între alfa și omega (de la a la z), în timp ce Dumnezeu e veșnicie, nelimitare. Dacă la vedere poezia deplânge trecerea și dorința de reîntoarcere în lume, în plan secund devine o repetiție a actului sexual. Sugerat, nu explicat. Filosofic, își fac intrarea în scenă toate cele patru elemente: cerul (aerul), pământul, focul (soarele), apa (lianele de apă) rotite în jurul axei lumii pe care se înfășoară, ca pe o vârtelniță, alternanța dintre zi și noapte. Innuendo-ul sexual este înnnobilat la rang de creație.

Unde îndreaptă lucrurile Dumnezeu, o să vă întrebați? În general la final, critica literară a lui Dumnezeu e dreapta judecată.
În “Odă (în metru antic)” Eminescu își certifică apartenența la masonerie:

“De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?”

Masonicii se ard, la crematoriu, cred în purificarea prin foc și reîncarnarea certificată de mitul păsării Phoenix. Credincioșii nu vor să se întoarcă în iad și nici nu vor să bântuie prin cețurile purgatoriului, ci vor să urce și să-i țină companie lui Dumnezeu. Flacăra e atributul iadului, al pustiului. Doar apa poate aduce viață pământului secătuit (de aici și noțiunea de apă vie). Bărbatul e foc, femeia e apă. E focul de care face vorbire poetul focul cunoașterii? Prometeu a adus focul, cunoașterea pe pământ, așa ne spune mitologia greacă. Nu vorbim însă de același lucru. Cunoașterea focului e un bine amestecat cu rău. Învățătura lui Dumnezeu e lumină lină, care alină, grâu curățat de neghină. Printre masonici or fi și bărbați buni (masoneriile sunt organizații secrete bărbătești, restul cluburilor sunt brigăzi artistice), e o posibilitate. În Eminescu, de exemplu, s-a dat o luptă grea între bine și rău. T.S. Eliot, mason practicant până la moarte, a frecventat biserica masonică (biserici care arată ca toate celelalte doar că preoții sunt masonici și discursul lor e adaptat părților din Biblie redactate de precursorii masoneriilor și care au servit intereselor de putere ale celor care s-au folosit de religie) și a cerut să fie ars și îngropat la catedrala patronată de Arhanghelul Mihail. Masonicii cred, doar că nu în Dumnezeu cel ce a creat lumea, ci într-unul adoptat, cel alungat din cer. Când Nietzsche s-a lăudat că Dumnezeu a murit și hoardele militare ale necuratului au atins lumea cu degetul, Dumnezeu i-a lăsat să se îmbete la priveghi, după care le-a tras lumea de sub picioare.

Și uite așa, târâș-grăpiș, am ajuns la vaietele Luceafărului. Vă spuneam într-un alt articol (citând un citat dintr-un film românesc – Pe aici nu se trece, fără a-i cunoaște autorul) că diavolul a creat orga pentru a-l cânta pe Dumnezeu și arta pentru a-l încânta pe Dumnezeu. Cu ajutorul oamenilor. Fără aportul oamenilor, diavolul e nimic. „Luceafărul” pare să fie un tânguit al Fiului lui Dumnezeu, căruia lumea i-a refuzat dragostea.

“- Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”

Diavolul încearcă să se interpună între fecioară (puritate, curățenie sufletească) și Fiul lui Dumnezeu, vrea să fie el cel ales, chiar și prin minciună, prin impersonare (vocile definite de literatura masonică). Omul (ca și Solomon, cel căruia i s-a încredințat secretul inelului dar care s-a făcut frate cu dracul, devenind tartor masonic) caută noroc, bani, putere. Bogăția lui Dumnezeu e în suflet, în spirit, în bunătate. Dumnezeu nu e un foc care arde cu pasiune, ci răcoarea cunoașterii de sine, control de putere, obiectivitate, calm, dreaptă judecată. Dumnezeu a creat omul, dar omul s-a făcut frate cu dracul, păcălit de acela că l-ar putea face Dumnezeu, pentru ca omul să-l servească pe el și lăcomia lui de putere. În „Luceafărul” diavolul jubilează în tentație, dar Dumnezeu coboară în cuvânt pentru a face ordine în haos. Eminescu i-a atribuit lui Isus parte din amărăciunea sa în clipa trădării. Diavolul îl instiga să persifleze Creația, lumea (cercul, inelul sunt simboluri feminine): cercul e strâmt, strugurii acri. Dumnezeu îl bate însă pe umăr și rostește El linia finală: „Nemuritor și rece”. Nu mai e Luceafărul cel care vorbește, Luminatul, ci Însăși Lumina adevărată, a Cunoașterii și a Creației, Lumina, nu focul pasiunii. Dumnezeu a dăruit iertare, poate cel mai greu concept, nu de înțeles, ci de pus în practică. Luceafărul nu se poate desprinde total de cele lumești, rătăcește între două lumi, veșnicia însă nu are dubii.

În Biblie Luceafăr e numit și Isus și Lucifer, îngerul căzut. În popor planeta Venus e numită Luceafăr, un simbol feminin, al Afroditei. Venus e legată și de ziua de vineri, vinerea morții. Literatura masonică a semănat nu grâu ci confuzie, tentație, dar cel bun găsește întotdeauna o cale. “Nemuritor” și „rece” (ca moartea). Ori ori (Kierkegaard).
Trimis la nebuni, în moarte, Eminescu e salvat de “lianele din apă”, brațul lui Dumnezeu. Și odată cu el toți bunii adormiți în cuvânt românesc.

Bibliografie:

Diaconu, Camelia, 09.01.2023, “Poezii de Mihai Eminescu – poezii celebre scrise de Eminescu”, accesat 15.01.2023

https://www.libertatea.ro/lifestyle/poezii-de-mihai-eminescu-2805295

Eminescu Mihai, “Floare albastră”, versuri.ro, accesat 15.01.2023

https://www.versuri.ro/versuri/mihai-eminescu-floare-albastra/

“Evenimentul cultural artistic Omagiu lui Eminescu”, Radio Dobrogea – Arhiepiscopia Tomisului, Youtube, accesat 15.01.2023

https://www.youtube.com/watch?v=k_PayDxJMgk

Maiorescu, Titu, “Amintiri despre Eminescu”, Eminescu și poeziile lui, accesat 15.01.2023

https://www.mihaieminescu.eu/opere/amintiri_despre_eminescu/titu_maiorescu_eminescu_si_poeziile_lui.html#.Y8QlLXZ_qUl

Mihai-Eminescu.ro, accesat 15.01.2023

https://www.mihai-eminescu.ro/

Nguyen-Pham, Cindy, 05.02.2018, “The Power of an Editor: Raymond Carver and Gordon Lish”, cambridgeeditors.wordpress.com, accesat 15.01.2023

https://cambridgeeditors.wordpress.com/2018/02/05/the-power-of-an-editor-raymond-carver-and-gordon-lish/