Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Corespondență din Anglia. De dragoste, dar nu de Nichita Stănescu

A fost în istorie un rege care și-a dat averea la săraci, mă rog, ce avea și el prin casă, cumplit este că parte din adevărata lui moștenire a ajuns tot pe mâna bogaților. Este vorba de regele penelului, Vincent Van Gogh. Nu este zi să nu fiu fascinată de felul în care literatura vorbește cu realitatea și de felul în care realitatea se face soră de dus crucea cu literatura. În Suferințele tânărului Werther, Goethe îi creează tânărului suferind de palpitații sentimentalo-artistice o uniformă a dragostei, un sacou albastru peste o vestă galbenă, o asociere de culori care avea să creeze la rândul ei o modă, odată cu apariția romanului. Interesante nu sunt însă culorile, ci ceea ce reprezentau ele pentru Goethe. Goethe a fost un mistic al culorilor, a flirtat cu pictura, a fost o personalitate multilateral dezvoltată (acum poate înțelegeți obsesia lui Ceaușescu), un erudit al vremurilor pe care le-a îndurat. A scris și o cărțoaie, “Teoria culorii”, un tom de câteva kilograme, pe care nu am citit-o, dar din care am deslușit fragmente și noimă cu ajutorul a doi profesori români, Doctorul în științe fizice Victor Bârsan de la Institutul de Fizică și Energie Nucleară de la Măgurele și Doctorul în științe medicale Andrei Merticariu de la Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice din București. Cel puțin acestea le erau titlurile și locurile de muncă la apariția articolului lor, „Goethe contra Newton: de la ocultismul medieval la știința modernă”, publicat în revista Akademos, în 2017. Goethe percepea culoarea prin reprezentarea estetică a lumii și nu o putea desprinde de aportul sufletului, al spiritului la trăire. A schițat o „roză” de descompunere spectrală, care avea să fie menționată și în Faust. Teoriile lui aveau să intre însă în conflict cu formulele bazate pe empiric, pe realitate independentă, pe practică ale lui Newton (un alt plurivalent), fizicianul englez care a îndrăznit să producă un zâmbet chiar și în fața unei probleme de gravitație. Până la urmă, tot mărul a fost de vină. Pentru Goethe, albastrul și galbenul erau agenți de codificare ai negrului și ai albului, ai întunericului și ai luminii. Spectrul culorii pleacă de fapt de la două non-culori, de la două fundamente și aleargă zglobii, împrumutând toalete de lux chiar din garderoba curcubeului. Cel care avea să înțeleagă perfect ce a vrut să spună Goethe a fost Van Gogh. Nopțile lui înstelate sunt nu numai agresiv cuantice, de parcă ne-ar îndemna să ne dăm jos de pe ochi ochelarii de cal, dar plutesc deasupra așezărilor omenești adormite, implorând trezirea. Pe ici pe colo, albastrul noptatec al cerului se întâlnește cu galbenul-auriu de pai și de stea într-un verde viu, de eliberare. Van Gogh se mai întâlnește cu Goethe și într-un patetism al sinuciderii. Se crede despre el că s-ar fi împușcat în piept. Goethe și-a scuzat dragostea de viață punând pistolul la gâtul lui Werther. Poveștile lor mi-au adus aminte de Adrian Năstase (nici politicul nu e ferit de dramatism), care la venirea dintr-o vizită în China și-a umplut valizele cu briz-briz-uri culturale și promisiuni de afaceri, în loc să publice niște cărți, la pas, și să ridice, elegant, doar drepturile de autor (cel puțin așa vorbește lumea).

Un alt sinucigaș ratat, semn că Dumnezeu le mai dă câte o palmă peste ceafă unora, chiar și în povești, este personajul Ed din schița „Despre ce vorbim de fapt când vorbim despre dragoste” a americanului Raymond Carver, scheletul pe care celebrul Alejandro González Iñárritu a construit istoria lui Birdman. Albul și negrul se completează, circular, în celebrul simbol ce ilustrează conceptul chinezesc al antagonismului ce a dus la crearea cosmosului, yin și yang. Simbolistica a fost extrapolată la complementaritate, la relația bărbat-femeie, curgerea anotimpurilor etc. Închizând ochii la semnele disperat de pedante, de peste timp, ale lui Sir Isaac Newton mă voi apropia un pic mai mult de neliniștile lui Goethe, nu prea mult să nu mă ard, concluzionând, chiar și numai pentru mine, nu e nevoie să fiți de acord, că semnul în sine reprezintă de fapt diavolul, poate chiar omul: cel ce a fost odată parte a luminii și a devenit întuneric. Cel care mai are de învățat. Artele sunt strigătul de disperare al diavolului. Într-un film românesc de colecție, Pe aici nu se trece, personajul nazist interpretat de George Motoi îi spune soldatului român cu valențe artistice, jucat de Vlad Rădescu, cel care mai târziu avea să-l joace pe domnișorul Ciprian Porumbescu (am studiat la același liceu sucevean ca și compozitorul român, “Ștefan cel Mare”) că diavolul a inventat orga pentru a-l cânta pe Dumnezeu. Moartea semnează monocrom.

Scuturându-mă de o parte din umbre, mă întorc la generosul Van Gogh care, la rândul, său a trăit o poveste de dragoste neîmplinită. Dacă Eminescu și-a hălăduit tinerețile prin păduri, Van Gogh și le-a hălăduit (și) prin Londra, nu știm care dintre ei a fost mai norocos. Van Gogh s-a îndrăgostit și a fost refuzat de o englezoaică. Ironia sorții face pod peste timp, într-o zonă mult mai ușor de trecut cu vederea a artelor. O englezoaică, asistentă medicală abia ieșită la pensie, aude la biblioteca locală niște cucoane plângându-se că nu se mai scriu romane de dragoste de calitate. Se întâmpla în anii flower-power. Se apucă de scris, sub pseudonimul Betty Neels. Numele ei adevărat era Evelyn Jessy Neels, Betty fiind de fapt un diminutiv de la Elisabeta. Avea să scrie 134 cărți de succes, din colecția romanelor de dragoste cuminți, platonice. După o viață trăită prin spitale, având grijă de alții, Betty considerase probabil că văzuse destul de multă piele goală așa că și-a ținut personajele cu nasturii închiși până la gât. Romanele ei sunt cu adevărat de dragoste și nu de împerechere. Betty Neels a fost regina romanului de dragoste englez al secolului XX. A trăit 91 de ani, din 1909 până în 2001. Deși Neels și-a arogat doar diminutivul numelui de Elisabeta, cele două regine, una unsă alta semnată, au cunoscut clocotele de substanță ale unui (aproape) întreg secol, poate unul dintre cele mai bogate în evenimente (nu știm încă ce ne rezervă viitorul), cu oameni avizi de cunoaștere (nu știu cum pot fi numiți placizii de astăzi progresiști!). O să vă întrebați ce legătură există între pensionara Neels și mărețul Van Gogh. Complet ignorată de marea literatură, Betty Neels îi face o reparație morală, de-a dreptul sentimentală lui Van Gogh. O asistentă medicală din Anglia, mereu urâțică, chiar șleampătă, atrage atenția unui chirurg olandez, voinic, fercheș, parte a aristocrației, care sătul de ifosele celor de-o clasă cu el optează pentru o căsnicie mulțumitoare, liniștită, fără cutremure de libido. Pare greu de crezut, dar acesta este subiectul central, tema, a aproape tuturor celor 134 de romane ale lui Betty. Aceeași poveste. Povestea de dragoste, care reflectă chiar povestea căsniciei scriitoarei, este plictisitor de frumoasă, dar nu ar atrage atenția povestită la o cafea sau ca rezumat. Cum a putut șoricuța Betty Neels să țină captivă atenția cititoarelor sale cu aceeași poveste, chiar dacă scrisă în 134 de moduri și atitudini, e poate mai greu de înțeles pentru nerăbdătorii tineri de azi. Felul ei de a scrie este însă cel ce duce cartea la bun sfârșit. Am citit cinci sau șase dintre cărțile ei și nu m-am plictisit nici măcar o clipă, privirile au alergat pe pagină, nu știu când paginile s-au epuizat. Citeam aceeași poveste fără să simt că mă repet. Englezoaica lui Betty Neels s-a îndrăgostit, atât cât putea ea de peste cap, până la urmă de olandez, nu chiar de cel zburător dar istorioara merita menționată. Mulți bărbați vor strâmba din nas auzindu-mă lăudând romane atât de frivole gustului lor înăsprit de cromozomul viril, mai ales după ce am menționat niște doctori în oarece știință, dar pe vremea mea bărbații înșelați din dragoste se întâlneau cu prietenii și se îmbătau ca porcii, în timp ce femeile își înecau lacrimile într-o găletușă cu înghețată și un roman de dragoste de Cella Serghi, pe undeva pe la Suceava, și de Betty Neels, pe undeva pe la Londra. După cum spunea poetul:

“De dragoste”, de Nichita Stănescu

“Ea stă plictisită si foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat și pe sine
cum atârna pe ceafa scaunului.

Eu mă înec în lumine
și scrâșnesc în crugul anului.
Îi arăt dinții din gură,
dar ea știe că eu nu râd,
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfățișează pe când
ea stă plictisită și foarte frumoasă
și eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.”

YouTube player

Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

5 comentarii pentru articolul „Corespondență din Anglia. De dragoste, dar nu de Nichita Stănescu”

  • yin și yang
    :))
    pai in chestia asta cei mai multi il vad pe yin, il vad pe yang,
    insa esenta este SI-ul :))

    deci despre Adevar este povestea, daca ea e ‘yin SI yang’,
    si despre Antiadevar este povestea, daca in ea apare SAU

    yin-yang este despre ce pui …intre :)), pe SI?…pe SAU? 🙂

  • culorile fundamentale sint Albastrul si Galeben

    ele sint puse la indoiala de tandemul Albastru Rosu

    iata Oul Absolut
    iata Oul Absolut Relativ

    Curcubeul e Povestea Celor Doua Oua de mai sus, iar el exista pentru ca Verdele s-a Intrupat, punindu l pe SI intre cele doua
    tare!

  • atunci cind Albastrul il imbraca pe Galben se naste Fulgul , iar atunci cind Rosul imbraca Albastrul se naste Focul?
    cind omului i s a daruit Focul, i s a daruit Pasiunea?

  • cea care pune la indoiala Iubirea, esenta a Vesniciei,
    e Pasiunea, esenta a Perpetuum Mobile, a Nemuririi?

    Pasiunea este ‘acumulare a sinelui’, pe cind Iubirea e ‘daruirea sinelui’ ?

  • oare ce cauta Rosul printre culorile fundamentale, daca Galbenul e Caldura, iar Albastrul este Frigul, daca Galbenul e Inima, iar Albastru e Mintea?!

    exista o Inima a Mintii, dupa cum exista si o Minte a Inimii
    Rosul si Galbenul sint Inimile, iar Albastrul este Mintea.
    Superpozitiile Mintii sint povestile Rosului si Galbenului, la Brat cu Mintea.

    Adevarul este fiul Albastrului si Galbenului
    Antiadevarul este fiul Albastrului si Rosului

    spre deosebire de Iubire, Pasiunea e Acumulare ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *