Corespondență din Anglia. Decât cobe și bocitoare mai bine hârdaie cu moare

Dacă mai sunt cerbișori care cred că se trag din amibă sau parameci sau chiar dintr-un strănut de azot, eu nu am ce le reproșa, când ți s-au pus coarne e mai ușor să dai vina pe cili. Omul însă, cel lăsat de capul și la mintea lui pe Pământ, a trebuit să trimită mai întâi o ofrandă de pace stomacului, să se acopere, ca să nu plângă mai târziu, și să-și facă rost de un culcuș, ferit de poftele altor fomiști, scăpați și ei prin lume. Abia apoi a început el să se gândească (după ce a asistat și la ceva nașteri, pe care le-o fi văzut mai întâi așa după cum le-a văzut și Magritte mai târziu, ca pe niște rostogoliri de pălării cu măr în gură) și să se răsgândească: unde o fi dom’le livada?

Născut cu 43 de ani înainte de Christos, cetățeanul Ovidiu, pune laolaltă piese de folclor și mitologie lăsând moștenire Metamorfozele, literara despărțire a lumii de haos. Budismul deasemenea proclamă un lanț de metamorfoze – transformări pe o cale a virtuții – în jurul unui nucleu de învățătură. Brahmanismul leagă existența lumii de acel ceva de dinainte de Creație, care este vorbirea însăși, gândirea însăși, văzul însuși, auzul însuși. Biblia strânge toate acele nume care nu puteau fi explicate și le spune simplu Dumnezeu. Tuturor poveștilor populare li se găsește un traseu, o noimă. Abia în Evanghelia după Ioan ni se spune, răspicat, că la început a fost Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu. Între timp și cei atrași de știință descoperiseră că și numerele erau responsabile pentru ordinea instaurată în haos, prestabilită pentru noi. Numerele pot fi cuvântate, cuvintele pot fi numărate. Omul, dacă a văzut că poate vorbi și număra, s-a gândit că poate n-ar fi rău să fie și el un pic de Dumnezeu. Și era. Doar că i-a venit tare greu să păstreze ceea ce era dumnezeiesc. Diavolul, întunericul minții care caută lumină, flacăra care caută gura de apă, răul care vrea să se întoarcă în bine, trage de om să fie dus în spate, iar mulți, atrași de gălețile cu aur de la picioarele curcubeului, ajung să se stingă precum niște artificii care s-au grăbit să fie stele. Frumoase și artificiile, doar că pentru foarte puțin timp.

Oamenii însă tot nu realizează ce putere are Cuvântul. Vorbele spuse sau scrise pot determina fenomene legate de cuvânt. Pe cele vizibile tuturor le numim premoniții. Până la urmă toate vorbele au putere, greutate, oamenii însă, mult prea ocupați cu propriile persoane, nu le percep. Mai sunt totuși și unii care asociază întâmplări ale prezentului cu texte pe care le-au citit, le-au auzit, le-au scris. La nivel micro astfel de interdependențe sunt greu de sesizat, pentru că noi înșine suntem limitați de timp și de spațiu, nu putem ști chiar totul. Urmărind însă conexiunile generate de numere, mai ușor de demonstrat și de articulat, putem să ne aventurăm într-un fel de concluzie. Pentru a ușura migala corolarelor ar trebui să renunțăm la insistența unora de a ne face să credem că e vorba doar de coincidențe. Beneficiază oare coincidențele (cam numeroase) de explicații științifice la obiect, fără asumări sau prezumții, bazate pe un raționament exact și în detaliu și nu de o extrapolare a empiricului? Hm. De multe ori argumentele celor ce-l joacă pe Toma, Necredinciosul, și nu pe Popa Prostu, sunt doar oase de ros.

De ce dau dreptate Cuvântului? Pentru că până și în cuvântul minciună e un adevăr. Ce mi-am propus cu această abatere de la normele curente de prostire a maselor? Îmblânzirea agresivității cobelor. Pe rețelele sociale, la televizor, în podcasturi, în articole, și-au făcut loc tot felul de pieze rele, care se joacă cu emoțiile celor slabi de îngeri. Nici filmele de la Hollywood, negre și drăcești, nu mai fac față la atâtea apocalipse. Soluția: desființarea Hollywood-ului, dacă refuză să ia lumină, și îndulcirea discursului cobelor. Terminați cu maltratarea cuvintelor! Pe când eram copil, bunica nu înceta să-mi spună să nu mint în legătură cu boli și suferințe (pentru scutiri și stat acasă) pentru că adevărului îi place să dea fiecăruia după merit. Răsplată. V-ați gândit, fie și pentru o clipă, atunci când ați dat drumul unor răutăți sau blestemății în public, că s-ar putea ca logoreea prăpădului să aibă un efect nescontat asupra viitorului vostru și al tuturor? Pentru cei ce-și dau ochii peste cap: vorbesc despre acea energie negativă, eliberată în văzduh, pe care adoratorii figurilor de stil o numesc karma. În ceea ce privește telefoanele mobile, poate că mă repet, ele nu au revoluționat istețimea purtătorilor, au adus doar un plus de valoare oportunismului de accesare a informației. Așa că atunci când vă mai mănâncă spinarea de vreo premoniție, scărpinați-vă în tăcere, timp în care căutați o soluție problemei! Dacă tot v-ați deranjat să otrăviți ceva canale energetice, măcar prezentați-ne și antidotul. Cu date precise. Mă refer, cu precădere, la politicieni și figuri publice, deși cuvintele tuturor sunt egale în drepturi. Nu mai alegeți partide și indivizi care în campania electorală vă prezintă liste de cumpărături împopoțonate ca de Crăciun și vise frumoase, dar pe trezia goală. Cereți detalii: de unde se iau banii, când, cât, care e gradul de eficiență scontat, cui se adresează, metode de realizare, costuri, în câștigul cui. Sunt convinsă că punându-vă aceste întrebări nu v-ați alege nici măcar pe voi înșivă.

Asta nu înseamnă că nu putem discuta despre lipsuri, dar cel puțin să ne străduim să prezentăm și o soluție. Apocalipsa se îndepărtează de noi în directă concordanță cu binele pe care îl vorbim și îl facem, pentru noi, pentru alții, pentru Pământ. Vorbiți mai des de bine, creșteți-l mare. E drept că Dumnezeu nu prea are chef să ne tot dea semne că există, deși mulți așteaptă ca la circ, dar Dumnezeu e suflul Vieții din noi și e Cuvânt. Tu când te-ai gândit ultima oară cum te folosești de Dumnezeu?

Și pentru că au fost alții care au spus toate acestea poate mai frumos decât mine, azi o să-l citez pe Kierkegaard, din al său Ori,ori:

„Doar când privesc viața din perspectiva binelui simt că îi respect frumusețea. Și atunci viața devine pentru mine încă și mai frumoasă, nu săracă, așa cum o vezi tu. Nu trebuie să traversez țara în lung și-n lat ca să-i descopăr frumusețea, sau să o caut cu dinadinsul pe stradă, nu trebuie nici s-o evaluez, nici s-o resping. Bineînțeles că nu am tot atât de mult timp liber ca și tine, dar când îmi pun ceva în minte – fie de plăcere sau treabă serioasă – dacă e vorba de frumusețea propriei mele vieți, atunci am destul de multe de povestit. Dacă se întâmplă totuși să am un pic de timp liber, atunci mă așez la fereastră și privesc oamenii, căci pentru mine fiecare om duce cu el propria lui frumusețe.”

Bibliografie:

Kierkegaard, Soren, 1992, Either / Or, London, Penguin, p.562