Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Corespondență din Anglia. Educația ca fel de-a fi, nu de a ne dușui

Mai merg și cu autobuzul, dar mai rar. Tinerețile mi-au înfierat pe memorie o durere aproape repulsivă față de autobuz. Mijloacele de transport în comun ale adolescenței mele erau ruginite, murdare, la fiecare icnet de pornire dușumeaua ne scuipa în ochi pumni de praf grei și zgrunțuroși. Tapițeriile scaunelor scăpau mațe de burete, înjunghiate, șoferii transpirau tăcând, iar taxatoarele râdeau strident, a tristețe dată cu var, dar își ispășeau păcatele știindu-ne pe nume. Între timp, mijloacele de transport în comun au evoluat și ele de la stadiul de cimpanbuz la aere condiționate de capătul de linie. În continuare duc grija școlarilor și a pensionarilor. Ziua aceea m-a prins așteptând în stația de autobuz. Picioarele obosiseră, iar din telefon cineva striga după ajutor. Pe moment primeam în audiență. Stația de autobuz nu apucase să se îndepărteze foarte mult de semafor. La un moment dat, lumina roșie a pus mâna pe frână. În fața mea își trăgea sufletul o ambulanță. Pe ușa dată în grijă șoferului, producătorul lăsase un mesaj, nu, Doamne ferește, citat din Dante, cu speranțe descălțate, ci unul năucitor, de secol XXI: „Ca să deschideți ușa, trageți de mâner”. Aproape că m-am obișnuit cu indicațiile de pe ușile de sticlă ale clădirilor, nu le poți lăsa la mila capetelor înfierbântate, dar unele parcă au depășit ora vizitei de bun simț. Capetelor multora trebuie trase afară din telefoane și lovite peste puținele gânduri care le-au mai rămas cu cărți rămase neîmprumutate la bibliotecă.

Mi-am trecut adresa de domiciliu în Marea Britanie acum optsprezece ani. Pe atunci, nu multe cărți sau reviste apucau să se prăfuiască prin librării. Se ieșea în stradă pentru apărarea bibliotecilor. Bisericile erau singurele care sufereau de frig și poate că de acolo ni se trag toate.

La un moment dat, fostul meu soț, care era șofer de tir, mi-a spus că e posibil să fi inventat un nou model de dispozitiv de prindere între cabină și remorcă. Pentru cineva venit din România și din comunism, eră în care mare inventatoare nu putea fi decât Elena Ceaușescu, vestea, spusă pe ton de uitat la televizor și băut de cafea, nu putea produce decât ilaritate. Deplină incredulitate. Fostul meu soț s-a simțit jignit, nu pentru că nevastă-sa râdea de oală spartă, ci pentru că atitudinea mea pusese capăt unei discuții serioase. În școli, englezii erau învățați că imposibilul e posibil. Pentru oricine. Poate și de aceea și-au trecut pe curriculum o mulțime de inventatori. Ideea fostului meu soț s-a dovedit, până la urmă, a nu fi o invenție, dar, aplicată la garajul la care lucra, a ajutat la ușurarea manevrării sistemului respectiv. Când fiul meu a început școala, m-au reșcolit și pe mine. Părinții erau invitați la ore de fizică, să dezbată alături de copii rezultate de experimente efectuate în tandem. Se organizau ore de lectură, când părinții care aveau zi liberă de la serviciu aveau ocazia să le citească copiilor. În școlile prin care a trecut copilul meu, telefoanele erau închise și depozitate în cutii până la sfârșitul orelor din ziua respectivă. Și uite așa am ajuns să-l citesc pe Shakespeare în original, încă dinainte de a mă înscrie la facultate. Pe toate frontispiciile școlilor din Marea Britanie sunt gravate verbe de genul: dobândește, desăvârșește-te, ridică-te, aspiră la, strălucește.

Au trecut ceva ani și desăvârșitul m-a aruncat într-o oră de Text și context, luptând să nu eșuez chiar în fața „Furtunii” lui Shakespeare. Am intervenit de câteva ori în discuție, ajutându-mă și de cei care au preluat tema furtunii și au făcut valuri în poezie, proză, pictură, adaptând-o contextului istoric în care au creat. N-am apucat să trec de Shelley, când o colegă de-a mea m-a apostrofat, după mai multe secvențe de zumzăială, că trebuie să ne limităm la textul bardului, că doar dumnealui figura în programă. Restul, treaba lor. Ceilalți colegi au susținut mărirea salariului doar pentru eșuați. Caliban a fost lăsat, încă o dată, fără context. Nu voise decât să-și ia țara înapoi, iar eu încercasem să aduc niște martori. Profesoara a trecut la paragraful următor.

Ce s-a întâmplat cu sistemul de învățământ în ultimii optsprezece ani? Cine l-a ronțăit? Care mai e țara lui Shakespeare? Care mai e țara lui Eminescu? Care mai e țara lui Cervantes? Care mai e țara sau școala iubitoare de excelență?
S-a întâmplat când au apărut telefonul mobil și internetul. De atunci, Ariel, sătulă să fie trimisă la spălat de rufe murdare, intră în conversație pe rețelele sociale:

Ariel (imitând vocea lui Trinculo): Mincinosule!
Stephano: Chiar așa? Ia de-aici! (Îi arde o palmă). Dacă mai vrei, mai spune o dată că-s mincinos.
Trinculo: Ce minciună? Nu numai că ți-ai pierdut mințile, acum ai și surzit! Băutura e de vină. S-o ia dracu! O să dai în damblageală!” (William Shakespeare, „Furtuna”, Actul al 3-lea, Scena a 2-a, liniile 81-88)

Nici contextul nu mai e urangutan.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Corespondență din Anglia. Educația ca fel de-a fi, nu de a ne dușui”

  • ,Luând poziția „Gânditorului din Hamangja „cuget la „nemurirea sufletului „(glumeam bineînțeles, dar cu iz amar)! Părinții noștri nu știau ce să mai facă să ne mai cumpere o carte din care aveam ce învăța; un volum de Eminescu ,de Ion Creangă, un volum de Shakespeare sau de „Comedia del Arte „pentru a avea o cultură generală cât mai bogată si o educație cât mai aleasă ! Azi vor sa-i interzică pe marii poeți și scriitori ai literaturii naționale și universale ! Străinii au început cu Shakespeare, noi cu Goga si Eminescu mai nou cu Adrian Păunescu! Rușine celor ce vor să strice strălucirea nestematelor literaturi universale in special și ale culturii universale în general !Mâine auzim că vor dărâma catedrale și biserici , statui și vor face praf sau vor vinde pe doi lei pânzele marilor pictori !Dinspre ocean vine fum de război ! „Când armele vorbesc muzele tac ! „Superb articol !Vă spune o fostă bibliotecară și ingineră care a lucrat la Arhivele de la Dacia- Renault !
    Felicitări !

  • un sistem de invatamant bazat pe acumulare duce in mod implacabil catre saracire.

    Mintosii sint saraci la Inima, iar Inimosii sint saraci la Minte
    intre Destepti si Inteligenti nu exista intersectie, dupa cum nici intre Infinit si Zero nu exista intersectie, chiar daca Infinit tinde sa fie Zero ( dupa cum si Desteptii tind sa fie Inteligenti )

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *