Corespondență din Anglia. Gură de rai cu buzele nerujate

„Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai”

Ștrul, prietene, tu în ce limbă visezi?
În a cui dă mai mult, zice serviciul de ascultare.
La biserică. În a cui dă mai cuminte la biserică, zice împăciuitorul.

Chiar dacă am plecat de mulți ani din România nu mi-am luat și copilăria cu mine. Eminescu i-a pierdut la un moment dat adresa, eu încă îi mai scriu. Petrec destul de mult timp în compania României și am să vă explic cum. Caut locuri. Locuri în suflet. Nu e greu să fii departe când poți vedea prin ochii românilor, când poți auzi prin urechile lor, povești spuse chiar de gura pământului. Pentru picior, poetul a imaginat un plai cu boi, care mi-a adus aminte de homericele cirezi ale soarelui, ce mecdonaldiană interdicție (după vegetariana indulgență a mărului)! Știu că oltenii își vor arunca în aer pălăriile pline cu zaibăr de necaz, dar ce să faci dacă tot moldovenilor le-a rămas în păstrare și dulcele grai, care nu degeaba își caută rimă în rai.

Pentru micul dejun se fac invitații la televiziunea națională. Aparent o emisiune elitistă, dacă nu ar avea un titlu ca de concert pe stadion. Am citit zilele trecute o poezie contemporană, a unei poete aclamate de elite, care a lăsat rima deoparte și a declarat, de capul ei, oamenii șmecheri ca fiind zei ai vestului ghiftuit. Pe stadion merg și bogații, și săracii, și inteligenții, și naivii, și hoții de buzunare. Emisiunea e de o eleganță plăcută, femininele îmi aduc mereu aminte de postură, de vocabular, de perseverență și de crucificare prin reziliență.

Deși bârfitorii și plagiatorii de istorie, de artă și de credință fac liste și pun etichete, eu urmăresc emisiuni și programe și de dreapta și de stânga, și superficiale și cu greutate, și plicticoase și de precupeți, dar mă opresc la minciună și manipulare. Dacă e ceva care mă îngrozește e aberația ridicată la rang de merit.

Pe la mijlocul zilei dau de obicei peste cete de băieți care au obosit să tot arunce cu parfum peste idei care își ascut dinții cu usturoi, și stau la clacă. Am dat deunăzi peste unii care l-ar fi dat prin mașina de tocat și pe piciorul cu bătături al lui Ștefan cel Mare, ca să aibă domnul Gates și compania ceva de mestecat. Când s-a ajuns la înjurături, scăpate nu intenționate, am crezut că a înviat tata. Au îmbătrânit și înjurăturile, unde s-or fi trimițând transformații de astăzi că nu cred să ajungă prea departe? Unii rămân niște pocnitori incapabile să scoată pe ochi lumină. Mult zgomot pentru nimic, parcă mi-ar șopti cineva care a învățat carte, chiar și sub formă de folclor local. Domnii fistichii prezenți în emisiune cel puțin filtrează informația, analizează critic și uneori încântător de literar, și încurajează gândirea liberă. Teoriile nu sunt întotdeauna ferite de erori, dar și comedia acelora e adusă în discuție. Hai că-i și bine! Pentru România.

Nu la fel se întâmplă și cu gândurile. E greu să le prinzi înainte de a-și da arama pe față. Se încăpățânează să nu pară cuvânt, dar dacă nu ar fi fost vorbite ar fi murit filozofie în nu se știe ce găuri negre. Gândurile emit vrute și nevrute, adevărate și neadevărate. “Alege tu, dragă, că noi nu ne pricepem”. Uneori ne certăm, trântesc ușa și plec în mijlocul emisiunii, dar gândurile rămân locul unde te poți certa și necivilizat, singurul de fapt, pentru ca pe ecran să rămână jocul de-a viața, jignit, când îi dă mâna, parcă de prea multă cunoaștere.

Spre seară mă retrag printre cei ce stau la șuetă cu adevărul. După o zi cu foi pentru minte și literatură mă trezesc la masă cu farfuria goală, facturi supărate pe lipsa de spațiu locativ a căsuței poștale, reclamații și sesizări. Le mulțumesc tuturor celor ce luptă pentru dreptate și pentru mine.

Dacă am timp trec și pe la gramofoane, altfel domnul Shakespeare nu se mai amăgește cu Îmblânzirea scorpiei. Dincolo de grijile zilei își văd de-ale lor profesioniștii și nu pot să nu mă minunez de despăducherea spițelor de bicicletă de către o doamnă la fel de strașnică precum altădată Oltea, care i s-a adresat CTP-ului cu formula Cristinel. Dacă mă prinde miezul nopții râzând e pentru că până la Dumnezeu sfinții s-ar putea să se fi făcut de oaie.

Puțini mai semnează condica șapte zile pe săptămână, dar pentru aceia cumpăr cărți.

Am scris acest articol cu modesta speranță că cei care umblă cu mâinile murdare prin calculatoare, telefoane, istoric de căutări și emailuri vor respecta de acum înainte nevoia mea de viteză de internet și se vor căuta doar pe ei înșiși. Eu tocmai i-am spus Quo vadis ploile unuia Mitică.