Corespondență din Anglia. imortalitate (III), de Yiyun Li (Continuare)

Uciderea vrăbiilor a fost cel mai festiv mod de a petrece pe timpul foametei. După luni întregi de astâmpărare a foamei cu cir apos și rădăcini de buruieni, în dimineața în care s-a declanșat vânătoarea de vrăbii fiecare dintre noi a primit de la cantina primăriei câte doi colțunași. După micul dejun ne-am urcat pe acoperișuri și la semnalul comitetului revoluționar am început să batem tobele. Zdrăngăneala noastră le-a speriat. Toată dimineața și toată după-amiaza am bătut tobele, în schimburi; ori de câte ori o vrăbiuță încerca să se aciuiască în unul dintre copaci, o speriam cu drapele colorate. Spre seară a început să plouă cu vrăbii extenuate. Copiii, deghizați în sperietori de ciori, se învârteau de jur-împrejur, colectându-le pe cele pentru cină.

Băiatul văduvei a încercat să pitească și el o vrabie în mâneca hainei, dar un altul mai mare l-a prins și i-a smuls-o din mână. „Fură din proprietatea poporului!”, le-a strigat acela celorlalți.

„Mama e bolnavă. Are nevoie de hrană”, s-a scuzat băiatul.

„Măi băiete, nu de genul ăsta de pasăre are nevoie maică-ta!”, i-a răspuns unul dintre bărbați, iar noi toți am izbucnit în râs. Colțunașii deja ajunși în stomac și vrăbiile adunate în coșuri ne descrețiseră frunțile.

Pentru câteva secunde, băiatul l-a privit pe bărbat fără să spună un cuvânt, după care l-a izbit puternic cu capul.

“Nemernicule!”, a răbufnit bărbatul, acoperindu-și prohabul cu mâinile.

„Să-l snopim în bătaie pe dușmanul de clasă!”, a strigat cineva, iar noi toți am sărit cu pumnii și cu picioarele pe el. Zi după zi foametea ne învrăjbise, iar acum, în sfârșit, găsisem pe cineva asupra căruia să ne vărsăm nervii.

Mamă-sa și-a făcut loc prin mulțime, dându-ne la o parte. Prezența ei ne-a întărâtat și mai mult. Unii dintre noi apucaseră cărămizi și borduri, gata să lovească. Alții scrâșneau din dinți, gata să muște.

„Uitați-vă la fața lui! Dacă mai îndrăznește cineva să-l atingă, vă dau în judecată pentru lipsă de respect față de conducătorul iubit!”, a răcnit mama, aproape să-și sară din minți.

Am înghețat cu toții și atunci i-am privit copilului mai atent fața. Chiar și cu chipul tumefiat și ochii învinețiți, era leit conducătorul iubit – tânărul acela plin de vervă din toate fotografiile din copilăria eroică a dictatorului. Băiatul se ridică și se îndreptă, șchiopătând, către mamă-sa. Acum ne uitam la el cu venerație, chiar dacă scuipa sânge la picioarele noastre.

“Țineți minte acest chip, a spus băiatul, într-o zi o să vă fac să plătiți pentru asta!”. Apucă apoi câteva vrăbii și se îndepărtă braț la braț cu mamă-sa. Ne uitam la ei cum se sprijineau unul pe celălalt, așa cum ar fi făcut-o un soț și o soție.

Timp de patru ani, nu am știut dacă era vreo binecuvântare sau un dezastru faptul că copilul se aruncase atât de tare dictatorului. L-am tratat ca pe cea mai de preț comoară a noastră, fără însă să suflăm o vorbă celor străini de loc.

“S-ar putea să ne aducă ghinion”, ne avertizaseră bătrânii, împărtășindu-ne povestea unui alt Sfânt Părinte, care se întâmplase să aibă aceeași poreclă cu împăratul. L-au înecat într-o fântână. O vorbă veche spune că „pe lume sunt și lucruri pentru care este interzis să se emită duplicate”.

Dar niciunul dintre noi nu avea curajul să spună ceva rău despre fața băiatului. Maturizându-se, semăna din ce în ce mai mult cu dictatorul. Câteodată, trecând prin dreptul lui pe stradă, simțeam cu ni se încălzeau piepturile, de parcă însuși dictatorul coborâse printre noi. Toate acestea se întâmplau pe vremea când dictatorul devenise pentru noi mai important chiar decât întreg universul. Neveste fără știre de carte care își împodobiseră pereții casei cu ziare vechi și care, din nebăgare de seamă, așezaseră cu fundul în sus titlurile cu numele dictatorului fuseseră condamnate la moarte. Chiar și niște părinți de școlari de clasa întâi care îi caligrafiaseră greșit numele fuseseră trimiși pe șantiere de muncă forțată. Cu băiatul trăind în mijlocul nostru ne simțeam ca pășind pe gheață. Ne făceam tot felul de griji că poate nu-i arătam destul respect, ceea ce ar fi însemnat o disimulare a urii de clasă. În același timp eram îngrijorați că am putea să arătăm prea mult entuziasm, ceea ce ar fi însemnat că nu știam să facem deosebirea între fals și autentic, închinându-ne de fapt la idoli. La școală profesorii nu-l certau niciodată. Dacă împărțeau copiii în tabere când se jucau, echipa lui câștiga întotdeauna. După ce a absolvit liceul, comitetul revoluționar orășenesc s-a întrunit de urgență, discutând timp de mai multe săptămâni despre ce slujbă ar putea să i se potrivească unui bărbat cu o față ca a lui. Niciun loc de muncă din oraș nu se ridica la nivelul unor astfel de exigențe. Până la urmă cred însă că s-a găsit cea mai bună soluție: a fost ales să fie directorul consiliului consultativ al comitetului revoluționar orășenesc.

Tânărului îi mergea bine. Neavând mare lucru de făcut și sătul să tot bea ceai cu bătrânii din consiliul consultativ, toată ziua se plimba pe străzile orașului, găsind câte ceva de zis fiecărui trecător, făcând vânzătoarele de la magazine să roșească de plăcere. Mamă-sa arăta și ea cu mult mai bine, prinsese culoare în obraji. Singurul lui necaz era că nicio fată nu ar fi acceptat să-și dea întâlnire cu el. Noi ne prevenisem demult fetele că măritișul cu el s-ar fi putut termina ori la bal ori la spital. Se mai născuse și într-un oraș în care nimeni nu era interesat de păcănele, așa că cine ar fi riscat?!

(Va urma)