Corespondență din Anglia. imortalitate (VI), de Yiyun Li (Final)

Pentru că între timp piața se umpluse de filme și de cărți despre viața dictatorului, tânărul mai mult șoma. Când nu trebuia să participe la serbări, rătăcea pe străzi îmbrăcat cu o haină lungă și largă, cu gulerul ridicat și purtând ochelari de soare. Câteodată simțea nevoia să-și dea jos ochelarii întunecați dar amintirea zilelor în care fusese înconjurat de sute de oameni care-i cereau autografe îl făcea să renunțe. Nu voia să riște.

Într-o astfel de zi s-a trezit umblând aiurea pe străzile capitalei în căutarea a ceva anume, dar nici el nu știa ce. La capătul unei alei s-a auzit strigat din spatele unei tarabe cu ziare și reviste.

„Nu vrei niște cărți, prietene?”

S-a oprit, măsurându-l din ochi pe tarabagiu. „Ce fel de cărți?”

„Ce fel te interesează?”

„De care ai?”

Vânzătorul a dat deoparte câteva reviste, lăsând la vedere folia de plastic de dedesubt. „Galbene, roșii, de care vrei. 50 de yuani una.”

S-a aplecat puțin, privindu-l pe deasupra ochelarilor. Sub folia de plastic se lăfăiau cărți de toate culorile. A ridicat una care avea pe copertă un bărbat și o femeie complet dezbrăcați, prinși într-o partidă de sex. Brusc l-au apucat palpitațiile.

„Bună alegere, i-a șoptit vânzătorul, atât de galbenă pe cât vrei să fie”.

A palmat cartea, după care a întrebat: „Ce mai ai?”

„De asta roșie ce zici?” Vânzătorul i-a mai întins o carte, cu fața dictatorului pe copertă. „Toți adoră cartea asta.”

Auzise de cartea aceea, o biografie scrisă de medicul personal al dictatorului, interzisă după ce a fost publicată peste hotare, dar adusă pe șest în țară, via Hong Kong și America.

A plătit pentru ambele cărți și s-a întors acasă. A comparat fotografia dictatorului cu propriul lui chip, în fața oglinzii. Semănau perfect, din orice unghi ai fi privit. A oftat și s-a adâncit în lectura cărții galbene, devorând paginile ca un lihnit. Când nu a mai putut suporta durerea din pantaloni s-a forțat să scape de cartea galbenă și s-o apuce pe cea roșie.

Niciodată nu mai simțise o așa golire de sine, ca atunci când fusese obligat să penduleze între cele două cărți, schimbându-le între ele când situația devenea de nesuportat. În cartea galbenă întâlnise o lume de care nu avusese parte: un număr impresionant de femei gata să-i îndeplinească dorințele. Din câte știa, numai dictatorul avusese parte de așa ceva. S-a apucat să răsfoiască cartea roșie, descoperind fotografii cu dictatorul în compania unor tinere asistente medicale foarte tinere și apetisante. Atunci a realizat că nu își înțelesese pe deplin rolul. A fi un om important înseamnă să te poți folosi de tot ce are lumea de oferit. Învinovățindu-se doar pe el însuși pentru concluzia târzie, s-a ridicat și a ieșit afară, în noapte.

Nu avu nicio dificultate în a localiza o prostituată, într-unul din barurile cu karaoke. Prevăzător, nu a renunțat la ținuta de camuflaj cât timp au negociat. Femeia l-a tras după ea pe ușa dosnică a unuia din hotelurile din apropiere, unde avea o cameră, rezolvând ea problema cu recepționistul.

Ce a urmat e de-a dreptul șocant. Din zvonurile care au circulat pe seama lui am înțeles că atunci când femeia i-a cerut să se dezbrace a refuzat. În sinea lui el credea că un mare om ar putea avea orice femeie ar vrea el, oricum ar vrea el. În același timp, cum ar fi putut un bărbat în situația lui să reziste degetelor pricepute ale unei profesioniste? Într-o clipă de uitare de sine, s-a trezit gol pușcă în fața femeii, ușor de recunoscut. Înainte de a-și da seama ce se întâmpla cu el, a năvălit în cameră peștele femeii, îmbrăcat în uniformă de polițist, ținând în mâini o pereche de cătușe și un aparat de fotografiat. I-au pus cătușele, i-au confiscat hainele și l-au pozat. Abia atunci și-au dat seama cu cine semăna, și nu e greu să ne imaginăm ce fericire i-a cuprins. L-au șantajat cu de zece ori suma obișnuită, în fond era o celebritate și atunci trebuia să plătească ca atare.

Nici până în ziua de astăzi nu ne-am pus de acord cu felul în care ar fi trebuit să procedeze tânărul nostru. O parte dintre noi e de părere că ar fi trebuit să plătească cât i s-a cerut și să le închidă gura șantajiștilor, că bani avea. Alții cred că a avut dreptate să nu-i plătească, dar ar fi trebuit să se ducă să le facă plângere la Poliție, lucruri de genul ăsta nu se ascund sub preș de la sine. A doua zi prin capitală circulau deja zvonuri despre nenumăratele vizite ale sosiei pe la bordelurile ilegale. Pozele circulau deja, trecute din mână în mână. Niciun cetățean al urbei noastre nu le-a văzut. Cu toate acestea ne simțeam bolnavi doar imaginându-ni-l dezbrăcat, vulnerabil. Încercam din toate puterile să ne ferim ochii minții de fața binecunoscută.

Comitetul Central de Reglare a Activităților Culturale i-a trimis o scrisoare prin care era declarat nepotrivit pentru a mai îndeplini funcția de sosie a dictatorului. Mânjise numele pe care fusese angajat să-l reprezinte. Lui nici măcar nu-i trecuse prin cap că ar fi putut fi concediat. Nicăieri în lumea largă nu mai exista o față ca a lui, cu ce aveau să-l înlocuiască pe cel mai unicat dintre unicate? A bătut pe la toate ușile din minister, jurând să nu se mai atingă vreodată de vreun trup de femeie, dacă îi mai dădeau o șansă. Nici atunci nu înțelesese că nimeni nu mai avea nevoie de el. Un alt lider se ridicase la putere și se proclamase, la rândul lui, lumina călăuzitoare a cauzei noastre comuniste la trecerea într-un nou mileniu. Se căuta o nouă față, total diferită de a lui.

Concetățeanul nostru, trecut bine de prima tinerețe, a revenit acasă într-o zi mohorâtă de iarnă. Șocată de întorsătura evenimentelor, mamă-sa s-a îmbolnăvit peste noapte și n-a mai apucat să-l vadă. În ziua în care a ajuns, unii dintre noi – cei care ni-l mai aminteam drept băiatul care furase vrabia, drept cel pe care în secret ni l-am dorit ca ginere, noi cei care i-am urmărit fiecare pas de-a lungul timpului, ascultând fiecare cuvințel al mamă-sii, noi cei care am suferit când l-am văzut la pământ și care am așteptat cu bucurie să-i mai vedem o dată fața, noi cei care fuseserăm salvați de plictisul unei vieți oarecare – l-am așteptat în stația de autobuz, doar ca să-i strângem mâna. Dar el a ignorat zâmbetele noastre de bun venit, din spatele ochelarilor întunecați și al gulerului ridicat. Privindu-l îndreptându-se spre mormântul mamă-sii, urmat doar de umbra-i subțiată și șchiopătândă, am știut că-i vom ierta mojicia. Cine ar fi putut să poarte pică unui fiu ca el? Indiferent de ce i s-a întâmplat, el rămânea cea mai importantă persoană din istoria orașului, băiatul și eroul nostru.

Credeți-ne, am suferit ca niște câini când l-am văzut curățindu-se la mormântul mamei sale. De ce a apelat la un gest atât de înfricoșător nimeni nu știe, în fond el era încă virgin și existau o mie de motive să-și facă planuri de viitor. În noaptea care a urmat cu toții am auzit răcnetul care a străpuns tăcerea. Am ieșit afară din case, în frig și l-am găsit în cimitir. Chiar dacă am crescut cu povești cu Sfinții Părinți, priveliștea ne-a dat frisoane. Nu înțelegeam cu adevărat ce se petrecea acolo. Nimeni din orașul nostru – nici oameni de rând, nici Sfinți Părinți – nu realizase atât de mult ca el. Chiar și cel mai renumit dintre Sfinții Părinți nu fusese decât un servitor, e drept că cel mai bun, al împăratului, în timp ce el, cu o față identică cu a dictatorului, a fost pentru vreme chiar împărat. Ne uitam prostiți cum se rostogolea în țărână, cu fața plină de sânge și de lacrimi, cu însemnele masculinității sale strânse în pumnul, dar cu o expresie calmă și mândră. Era un moment trist pentru istoria noastră, noi urmașii de drept ai Sfinților Părinți nu aveam să ne ridicăm niciodată la înălțimea legendelor lor.

Nu era însă timp pentru lamentări, trebuia să luăm rapid o decizie în privința a încă unuia curățat. Unii insistau să-l trimitem la spital, la camera de gardă, alții considerau că la spital nu mai aveau ce să-i facă. Luați pe nepregătite, niciunul nu și-a amintit de cel mai important lucru de la fața locului. Mai târziu, când ne-am dezmeticit, a trebuit să ne întoarcem și să cercetăm fiecare petec de pământ din cimitir. În zadar, însemnele masculinității lui dispăruseră și nici nu voiam să ne închipuim cine le înhățase.

După cum ne așteptam, a supraviețuit. Păi nu supraviețuiseră toți Sfinții Părinți, lăsând în urmă legende glorioase? El era în sfârșit acasă, cu o lungă și plicticoasă viață de îndurat. Zi de zi stătea la soare, cu gulerul ridicat și ochelari întunecați pe ochi, privind câinii din împrejurimi alergându-se unii pe alții. Spre seară își făcea drum până la cimitir, unde se conversa cu mamă-sa până la lăsarea nopții.

Cât despre noi, l-am văzut născut în dureri și mai mult ca sigur îl vom vedea plecând în dureri. Nu ne făceam griji decât pentru următoarea lui viață. Fără însemnele masculinității sale cu ce-l vom îngropa, cu un săculeț de mătase gol? Cum să trimiți un bărbat pe lumea cealaltă fără lucrurile care l-au definit?

Ca să nu ne mustre conștiința, în fiecare zi spunem câte o rugăciune pentru sănătatea lui. Ne rugăm să trăiască o veșnicie, așa cum ne-am rugat și pentru dictator. El e omul a cărui poveste nu vrem să se termine, și după ce-am văzut până acum, povestea lui nu se va sfârși. Niciodată.