Corespondență din Anglia | În multe privințe, viața în Anglia e organizată pentru oameni și câinii acestora

Grădinile englezilor înfloresc pe un cimitir subteran, de animale necunoscute. Prietenii care nu trădează, companionii loiali ai englezilor sunt câinii, pisicile, precum și alte animăluțe mici, de cușcă sau acvariu: purceluși de Guineea, iepuri, hamsteri, șopârle, broscuțe țestoase. În multe privințe, viața în Anglia e organizată pentru oameni și câinii acestora. În pub-uri și inn-uri (hanuri) câinii sunt bineveniți. Nonșalanți, obișnuiți cu atenția, își urmează stăpânii prin localuri, până la masă. Cine nu vrea să fie adulmecat, lătrat de vreun câine jucăuș și plictisit de stat la piciorul stăpânului, sau amorezii care nu pot fi drăguți cu vizitatorul curios care le tulbură tét-a-tét-ul, să aleagă restaurantul. Cred că din pricina câinilor și a aptitudinilor de comunicare cu animalele, barmanii, ospătarii și ospătărițele din pub-uri și inn-uri sunt laissez-faire, șleampăți (asta e o calitate dacă vrei să lucrezi la pub), vorbesc tare și informal. La fel, navigatorii de ferry-uri mici, până la cincisprezece persoane, au în fișa postului obligația de a trata câinii cu afecțiune și respect. Câinii (de orice vârstă) și copiii până la unsprezece ani urcă gratuit, dar dacă vrei să-ți transporți bicicleta, plătești preț întreg pentru Coana Bicicletă.

Cine cumpără o casă în Anglia, o cumpără împreună cu un cimitir al camarazilor necunoscuți. Casa noastră Victoriană a fost construită în 1890. Câte generații de animale de casă au îngrășat pământul din care crește acum cu obrăznicie agresivă zmeura, sau tot mai anemic, mărul pădureț. O, bucuria de a fi făurit, din moale argilă, cu nemăsură.[1] Flămân, porcușorul nostru de Guineea, este înmormântat în fundul grădinii. Flămân a fost un Înțelept. Aproape nevăzător în ultimii ani de viață, a ținut toate pisicile din vecini la respect. Chiar și când ajunsese să umble prin curte pe șapte cărări, din pricina pierderii balansului, mirosea pericolul și știa să se protejeze. Se deplasa în zig-zag ca un iepure beat și bătrân și privea în ochi pisicile, atunci când îl fixau de la distanță, din poziție de atac. Alteori se băga în zmeuriș sau în magazie, printr-o deschizătură mică, până dispăreau pisicile. Acum câteva zile, vecinul mi-a spus peste gard: “Am o veste proastă pentru tine”. Mi-a sărit inima din loc. Cineva s-o fi îmbolnăvit de Covid. „A murit Sammy. Aseară i s-a făcut rău și soția mea l-a învelit într-o păturică, iar eu l-am dus jos in camera de zi. Am dormit lângă el pe canapea și l-am vegheat toată noaptea. Azi dimineață a murit. Cred că de AVC. L-am îngropat aici în curte lângă prietenul lui, Charlie.” „Dar măcar nu a murit singur, și a avut o viață lungă și bună”, am încercat să-l fac să vadă partea cea bună a situației triste. „Da, așa e. A trăit optsprezece ani, iar acum e lângă Charlie.” L-am întrebat cum l-a cunoscut pe Sammy și am aflat că amândoi au fost luați din refugiu, având un trecut traumatic, pe vremea când au fost pui de căței. „Când i-am văzut prima dată, ne-am îndrăgostit de ei. A fost dragoste la prima vedere.”

Sammy și Charlie n-au prea fost sociabili. Poate din cauza experiențelor din prima copilărie, poate din cauza pisicilor, la început într-un număr mult prea mare pentru o casă și o curte mică. Vecina iubea mai mult pisicile, vecinul avea inima de partea câinilor. Dar pisicile erau șefe în casă. Câinii lătrau din când în când, timid și anemic în casă, dezlănțuit în curte, când li se dădea drumul. Acum două luni, înainte de declanșarea pandemiei, a venit o dubă și a luat pisicile: toate, în afară de două, probabil alese pe sprânceană, după multă suferință, de vecină. Nu se mai putea trăi de cele 15 pisici. Aproape toți de pe stradă, inclusiv noi, am făcut reclamații. Ajunsesem să mă gândesc că va scădea valoarea casei din pricina mirosului ce ieșea parcă din pământ, mai ales vara, și a cadourilor lăsate zilnic în curte. Îmi începeam ziua strângând după pisici. Își menajau stăpâna și propria curte. Încercasem toate metodele găsite pe internet, sau aflate de la îmblânzitorii de temperament pisicesc. Degeaba. După ani de zile veni și duba, exact ca în filmul The Kid de Charlie Chaplin. Sănătatea vecinei a fost tulburată după această pierdere. Nu a mai ieșit săptămâni din casă, încă dinainte de instalarea măsurilor de urgență cauzate de Covid. Într-o sâmbătă sau duminica dimineața, o aud prin pereții subțiri, de cărămidă victoriană. „Kaspar, darling, Kaspar, darling! Come here!” Se întorsese acasă motanul negru, cel cu părul zbârlit, electrizat. Dolofan, ca un sac mic de nisip, hrănit artificial, în principal cu hormoni, e o forță a naturii. După Kaspar, de parcă i-ar fi simțit de la zeci de mile mirosul care le-a aprins instinctele, s-au întors și alte pisici, una câte una. Nu știu câte sunt acuma, oricum nu cred că sunt cincisprezece ca înainte. Am băgat de seamă că și-au schimbat comportamentul. Nu mai ies decât două sau trei deodată în curte. Una stă la geamul de la etaj, care dă spre curte. Alta la geamul spre stradă. Ies afară organizat, de parcă le-a intrat și lor în sânge dictatura Covidului. Dar când se lasă noaptea, pe la orele unsprezece, e debandadă în curte. Pisicile dau buzna din casă, fără declarație pe proprie răspundere. Dezmăț, lupte bestiale, mieunături de te scot din minți. Câteodată se urcă pe acoperiș și atunci se aud bubuituri, de parcă și-ar da drumul pe acoperișul magaziei sau pe stâlpii care susțin via noastră. Degeaba strigi la ele. Oricum, s-au disciplinat în privința toaletei personale. Totul mai cu măsură. Inteligente pisici.

Fiind astăzi zi de Paști și după o Înviere unică (în sens nefast) în istoria creștinismului, am reflectat asupra legăturii speciale, mai mult decât afective, ce există de sute de ani între englezi, mai exact britanici, poate și irlandezi, și animalele lor. Este o legătură cu încărcătură cosmică. În mod cert, Hristos, care a înțeles Omul, l-a înțeles și prin prisma întregului cosmos, din care face parte natura, lumea vegetală, minerală și animală. Dacă vegetalul e prezent în multe pilde și parabole din Noul Testament, lumea animală nu apare prea des și atunci când apare e zugrăvită mai ales depreciativ, negativ sau demonic (porcii sălbatici, șarpele, câinele care mănâncă firimituri de sub masă, caprele). Cocoșul vestește lepădarea lui Petru, deci este înțelept, intuitiv, vizionar. Porumbelul, păsările, oile, mielul, unii pești au o natură cu însușiri bune și blânde. Eu nu cred că Hristos nu s-a raportat cu sensibilitate și rațiune la natura tuturor animalelor, sau că nu a înțeles natura animalelor, dincolo de o împărțire a lor în bune sau rele. ‘Oile’ prea supuse pot fi și proaste sau prostite. Dar despre asta nu s-a scris în Evanghelii. Cred că e o mare pierdere de informație și înțelepciune.

Englezii nu și-ar putea imagina Veșnicia, Învierea de Obște, fără animalele lor pe undeva, pe aproape, în al nouălea cer.

Noi trăim mai mult, atotstăpânitori –
Însă-n care dintre viețile înfrânte
Fi-vom în sfârșit deschiși și primitori?[2]

[1] Rainer Maria Rilke, Sonetele către Orfeu, XXIV
[2] Rainer Maria Rilke, Sonetele către Orfeu, V