Corespondență din Anglia. Lăsați becurile să dea lumină

… dar nu vă mai dați timpul pe mâna proștilor. În iunie 1999, șeful grozavnicilor, Stephen King, și nu Ivan, a fost lovit de o furgonetă în timp ce admira, la picior, frumusețea drumurilor de țară. A fost nevoie de șase operații pentru ca lui Humpty-Dumpty să i se reconfigureze scheletul, cât mai aproape de original, dar odată puzzle-ul rezolvat domnul King s-a și apucat să-și scrie memoriile, în caz că secerișul ar fi căzut iar într-o zi liberă. Volumul se intitulează On Writing / Despre scris, dar l-aș traduce mai degrabă cu Ce înseamnă să scrii și nu cu și mai multă pompozitate, Arta de a scrie. O carte cu sufletul ușor, ca o plimbare, atenție, totuși, la furgonete! Pentru motto-uri, scurte și fără profunzimi ascunse, s-a consultat și cu casa de rugăciuni și cu cea de pariuri:
Miguel de Cervantes: „Adevărul e cea mai bună strategie.”
Anonim: „Mincinoșii au parale.”

Am să citez și primele rânduri din ceea ce el numește CV (curriculum vitae):
„M-au dat pe spate memoriile doamnei Mary Karr din Clubul Mincinoșilor. Și nu numai prin cruzime, frumusețe sau delicioasa contaminare cu jargon, ci mai ales prin eficiența cu de-amănuntul – își aduce aminte absolut totul, chiar și din fragedă pruncie!

Eu sunt exact la polul opus. Copilăria mea a fost cel puțin ciudată, bolovănoasă; am fost crescut doar de mama, care, în primii mei ani de viață, a cam umblat de colo-colo, iar la un moment dat – nu sunt chiar așa de sigur că ceea ce vă spun e adevărul gol-goluț – s-ar putea chiar să ne fi pasat, pe mine și pe fratele meu, soră-sii, pentru că financiar, sau emoțional, nu prea ne mai făcea față.”

Așa aș fi preferat și eu să fi pierdut din amintirea acestei după-amiezi ora în care m-am documentat și am ascultat explicațiile purtătorului de cuvânt al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii – Ned Price. Dacă ar fi după mine, eu aș desființa funcția de purtător de vorbe goale. Încurajează lenea. Mai bine s-ar publica darea de seamă pe site-ul respectivelor instituții, iar întrebările și răspunsurile, schimbate prin email, să-i țină companie, că tot aia ar fi. Purtătorii de balast politic au ajuns să vorbească ore întregi fără a spune nimic, nimic nou, iar cei pe care îi reprezintă par și mai proști cu așa firmă neluminoasă. Mai citesc și de pe hârtii, fiind exclusă orice oportunitate de spontan. Un fel de bișnițăreală în politică, pentru că afacerile cinstite necesită un capital solid de cunoștințe. Nu era destul diletantism în societate, mai era nevoie și de mimi presetați? Mulți cred că diplomația înseamnă să faci din geanta diplomat bibliotecă de emisiuni bancare.

Totul a pornit de la momentul în care ministrul Apărării Naționale al României, domnul Vasile Dâncu, s-a intersectat, în timpul unui discurs fără purtător, cu o viziune de pace destul de sănătoasă. De la casa de nebuni, a cerut imediat drept la replică și avocat medical domnul Zelenski, care, în conformitate cu principiul cvasi-einsteinian de relativizare a respectului pentru logică, a redefinit pacea mondială ca pe nevoia sa personală de înarmare până în dinți, până în dinții colectați de dentiștii cărora le-ar fi plăcut să-i pună o plombă.

Până în decembrie nu mai e mult, așa că îmi permit să-i transmit o dedicație de la un cuplu la fel de cunoscut pe Vogue:

Din telefonul fără fir al lui Zelenski până la datul afară din cap de la Casa Albă nu a fost decât un pas, unul neesențial pentru omenire. Așa s-a făcut de s-a umflat gogorița în domnul Ned Price și, la interpelarea unui ziarist în legătură cu „Strategia de politică externă prin prisma clasei mijlocii”, marea găselniță a lui Biden pentru când i se vor termina banii, a răspuns că americanii de la putere investesc (aruncă pe geam afară) bani în Ucraina pentru ca americanul de rând să se poată bucura de prosperitate (o fi vrând să zică paupertate, dar a uitat de unde a plecat) în viitor. Prosperitate de unde? Din devastata Ucraină? Păi banii americanilor se duc în vânt și s-ar putea să le întoarcă furtună. Ei și așa nu sunt în relații prea amiabile cu Poseidon. A mai spus domnul Ned Price că americanii își regândesc alianțele. Nu și le regândesc, le închid unii ușile în nas. Nu mai e mult până când Europa se va scutura de povara de propagandă americană și atunci cu ce se vor mai petici? Hainele, din ce în ce mai zdrențuite ale sorosiștilor, vor ajunge de râsul putiniștilor. America ne spune că apără ideea de democrație. Ucraina nu a fost niciodată o democrație, în fapt a fost cea mai coruptă țară încropită chiar în coasta Europei. E drept că a făcut afaceri cu familia Biden. Mai bine zis prin familia Biden … și se vede ce strategie de prosperitate a lovit-o.

Până la urmă, putiniștii au fost creați chiar de inepțiile sorosiștilor. Ce e cu adevărat de râs și face paradoxul cu adevărat amabil e că acum doi ani Putin i-a recomandat lui Biden să nu facă aceleași greșeli pe care le-a făcut Uniunea Sovietică în trecut. Se întâmpla în timpul campaniei electorale, când democrații strigau Rusia cât îi țineau plămânii, de parcă ar fi fost certificatul lor de promovabilitate. N-a fost, dar au sponsorizat miliardarii tech o aproximare. Să ducă oare exporturile de arme și de război la o destrămare a Statelor Unite ale Americii?
Eu aș propune ca NATO să-i ofere un post domnului Dîncu și nu domnului Iohannis, care nu a vrut să fie părtaș la rostirea adevărului, investind în imobiliare și nu în nobiliare.