Corespondență din Anglia. Liiceanu – cimilitir al tinereților dantești

Motto: Boissier arăta că filozofia a guvernat odată lumea: sunt cei cinci ani de prim-ministeriat ai lui Seneca, sub Nero. Tot mai vreți filozofi? (Constantin Noica)

Domnul Liiceanu ne-a întins o capcană, vorbele dumnealui – Ce gândește Dumnezeu? Titlul m-a bucurat, mi-am zis: uite încă unul care vorbește cu Dumnezeu. Apoi a venit dușul rece, de una singură, că nu s-a dat încă drumul la înțelepciune elvețiană pe apa sâmbetei. E o capcană. E drept că e un joc periculos să spui că auzi voci, deși medicii ar trebui, de fapt, să-i trateze pe cei care nu aud nicio voce. În cap, pentru că domnul Liiceanu ne-a recomandat să gândim cu mințile noastre. Într-un volum ilustrat cu grisine freudiene. Am ales un motto familiar domnului Liiceanu, tipărit chiar cu știrea dumnealui, deoarece cei ca mine, naivii bisericii lui Dumnezeu creatorul din carne și din sânge, și nu a celui fabro cioplitor în piatră și spoitor de metale, în general grele, nu judecă omul fără sprijinul prietenilor. Așa suntem noi, proști de buni ce suntem. Voi aduce prieteni de-ai dumnealui în discuție, fără a mă putea lăuda cu vreun fel de filantropie.

Nu intenționez să critic noua carte a domnului Liiceanu, nu am citit-o. Departe fiind de casă, pentru a o procura trebuie să-mi propun o listă ceva mai bogată de lecturi de iarnă, ca să pot eficientiza cheltuielile pe taxe poștale. Ce mi-am propus e mai degrabă o analiză a emisiunii Dincolo de alb și negru, găzduită de TVR și moderată de domnul Mihai Rădulescu. Trebuie să recunosc că scriitura se dă în vânt după coincidențe, imaginați-vă, în același studio de televiziune un Mihail și un Gavril vorbind despre Dumnezeu! Aproape că mi-au ajuns la urechi ropotele ploii botezului. Aproape, pentru că mai e un pic până la Anul Nou.

Domnul Mihai citează un fragment dintr-o carte mai veche a domnului Gabriel – Ușa interzisă. Și s-a făcut lumină. Citatul aduce în discuție un morcov, care mai spre finalul interviului e completat de o cădere în poală. Așadar, Alice, tânără și inocentă, inocența e partea care ne interesează deși tot domnul Gabriel ne spune că povestea mamei lui Isus e abracadabrantă, Alice carevasăzică, această Sibilă modernă urmează un iepure, dus la rândul lui de nas de un morcov, până în iadul poveștilor copilăriei (Eneo, ce să-ți fac, grecii te făcură mâncare rece! Cu măsline…). Domnul Gabriel a apucat de-a scris o carte și despre Isus, Isus-ul dumnealui personal. Îi sus, adică. Că șeful domnilor cvasi-arhangheli e Marele Arhitect ne-o spune chiar domnul Gabriel. Marele Arhitect, domnul cu compasul care mimează compasiunea, nu este Dumnezeu. Marele Arhitect ridică zgârie nori, Dumnezeu însuflețește oameni. Domnul Gabriel are însă prieteni care seamănă confuzie deși curtează vânt. Domnul Nietzsche, de exemplu, ne spune că începuturile creștinismului au fost mai relaxate, nu așa după le-a complicat Orientul. Slavii. Teribili ortodocși. Nu e de mirare că și pe domnul Mihai și pe domnul Gabriel îi gâtuie, sau gutuie, oroarea acțiunilor domnului Putin. Domnul Vladimir a îndrăznit să-și protejeze diaspora dintr-un stat fără istorie, iscălită cu dictat. Domnul Nietzsche, însă, cade de acord cu creștinismul domnului Blaise Pascal, “care seamănă până la identificare, de-o manieră înspăimântătoare, cu o sinucidere repetată a rațiunii – o rațiune muncită, îmbătrânită în nărav, un vierme căruia nu i se oferă șansa unei ghilotinări eliberatoare.” (Nietzsche, 1997, p.34) Mai spune domnul Nietzsche că sacrificiul, înțeles ca sacrificiu al libertății individului, stă la baza creștinismului, nimic altceva decât cruzime. Și domnul Gabriel ajunge destul de repede la ideea de cruzime. De ce creează Dumnezeu oameni doar ca să-i facă conștienți că vor muri, în timp ce anesteziază animalele de la așa resemnare? Am mai întâlnit un astfel de discurs la un alt frate de meditație, englezul Stephen Fry, care își declara necredința în Dumnezeu nu din motive de preferințe sexuale, ci pentru că permite nașterea de copii bolnavi. Niciun cuvințel despre mamele și tații dedați depravării, alcoolismului, drogurilor. Bietul Dumnezeu. Și ne mai mirăm că plouă uneori cu pietre, de gheață bineînțeles, le întoarce astfel filosofilor de ieri și de azi aruncăturile din praștie. Domnul Gabriel uită că Isus-ul naivilor reînvie, deschizând o posibilitate. Piatra filosofală sare ca mingea de bucurie, dar cu discreție. Sau în secret. Nu contează. Domnii Mihai și Gabriel vorbesc despre ceva în care nu cred. Marele Arhitect promite celor care semnează contracte faustiene o reinventare de pasăre Phoenix, din foc și din cenușă. Iadul e atât de indulgent că aproape că înduioșează elitele, deși ele s-au dezbrăcat de emoție pentru a salva rațiunea de bocet premergătoriu. Domnul Gabriel vorbește de un sfârșit de bisturiu nu pentru că nu ar crede în viața de apoi, vai de-amarul lui, ci pentru ca noi, sărăcanii, să nu mai punem bază pe așa ceva. Mizează pe faptul că Dumnezeu nu dă semne de existență nici când i se cer cu insistență; dracul, în schimb, trimite notificări și-n spam. De aceeași părere pare să fie și domnul Vargas Llosa, care se lamentează, la rândul lui, că foarte puțini, chiar și dintre cei mai lucizi filosofi, sunt în stare să nege ideea de viață de apoi.

În Împovăratul lui Albert Camus, un alt prieten al domnului Gabriel venit în ajutor, domnul Lebyatkin încearcă să-i strecoare o șopârliță coanei Varvara: “De ce? Ah, doamnă, zi de zi, de un mileniu încoace, natura îl întreabă pe Creator De ce? și noi încă mai așteptăm răspunsul.” (Camus, 1970, p.120-1)

Discuția se animă cu iluzia de Dumnezeu, mai ușor de înțeles dacă îl punem pe galantar ca ideal. Interesant farafastâc, aduce un pic cu parabola grotei lui Platon, cu jocurile de lumini și umbre car par, dar nu vor să fie. Concluzia mercantilă ar fi că imoralitatea zeilor antichității era destul de costisitoare, așa că naivii și-au unit toate împrumuturile în unul singur, dar Bun. Aici ne ajută un pic același domn nihilist care a fost la fel de interesat de de ce n-o fi? “Suferința din trecutul zvăpăiat al culturii (n. un fel de Werther-ism cu aprobare de la academie): Oricare ar fi ăla de-a înțeles pe deplin problema cu cultura suferă de o durere asemănătoare celei a omului care a moștenit o avere de furat, sau celei a prințului care a ajuns pe tron după ce strămoșii lui i-au trecut pe alții prin foc și sabie. El nu se poate gândi la trecutul lui decât cu tristețe, o tristețe care pe de o parte îl face de rușine, iar pe de altă parte îl enervează.” (Nietzsche, 1994, p.152)

Domnul Gabriel și-a dedicat viața științei, tehnicii, realității, palpabilului. L-am auzit și pe domnul Fauci spunând că el e știința și, la câți oameni au murit din investițiile în laboratoarele morții facilitate chiar de dumnealui, nu cred că e fără echivoc. În ultima vreme tot mai mulți oameni de știință admit însă că oamenii nu au inventat mai nimic, ci doar au descoperit inteligența, informația conținută de materie. Mai laudă domnul Gabriel elitismul american. Mare parte din import. Americanii de rând sunt subjugați de o educație superficială și superfluă, ținuți ocupați prin biserici cu program artistic comercial. Oare se referea domnul Gabriel la americanii aceia care cred că soarele se-nvârte ca nebunul în jurul Pământului, salivând, lătrând la luna care preferă să fie una între stele? Americanii, care habar nu au pe unde umblă desculță România și nici cine a scris Florile de Malta? Nu ar fi fost oare rolul elitelor să educe, să îmbrace pe cel sărac în morală?

Nu știu ce are domnul Nietzsche, vorbește și neîntrebat. Îmi aduce aminte că în ceea ce privește iluziile, dumnealui a fost de acord cu Schopenhauer cum că „Filosoful chiar simte că pe sub realitatea pe care calcă și cugetă (n. deci există) se mai întinde la vorbă un strat de o realitate complet diferită, și pentru care realitatea cea dintâi nu e decât o aparență.” (Nietzsche, 2000, p.20) L-am lăsat să-și spună păsul pentru că dumnealui chiar și-a pus problema că adevărul s-ar putea să fie femeie, dar că nu-i pasă, fiind de părere că o să se descurce.

Domnul Gabriel însă nu se sfiește să interpreteze un pasaj din Geneză: „Eu când fac porcării știu că fac porcării” zice domnia sa. Păi de-aia s-a și obosit Dumnezeu să dea idei în Facerea Lumii. Dumnezeu nu le interzice lui Adam și Evei cunoașterea, ci îi previne că mai întâi ar trebui să se familiarizeze cu discernerea binelui de rău. Dumnezeu e singurul care poate duce povara binelui și a răului într-un echilibru perfect. Adam și Eva au copilărit în rai, ființa umană abia își începuse povestea, maturizarea, civilizarea, ar fi trebuit să aducă discernământ. Lași, după cum îi știm, pământenii dau vina pe femeie, pe diavol, pe șarpe, pe mere, pe orice când e vorba de păcat. Domnul Gabriel însă are curajul să recunoască ceea ce stă, de fapt, la baza credinței, și din acest motiv i-am dedicat aceste rânduri. Cum ar spune prietenul Kant: „Dorința de a face bine nu e de admirat pentru că înlesnește sau desăvârșește – datorită persistenței în a-și atinge scopul: e bună numai și prin faptul că dorește – adică bună prin ea însăși.” (Kant, 1969, p.60)

Tot dumnealui însă își anulează avantajul declarând că Dumnezeu e un ornament în bradul de Crăciun. Fină metaforă. Rimează cu faptul că dumnealui se scoală în fiecare dimineață, dar nu se trezește. Homerian (sau Homeric?) aș spune. În Odiseea, ambientul revenea ritualic la vergeaua trandafirie a aurorei de dimineață, fără de care Ulise ar fi rămas să servească o Circe fără remușcări transcedentale, că de problemă s-a ocupat și domnul Poe, care a dat îndrăzneala masonului de mâncare la câini.

Din drag pentru suferințele cultului și ale culturii am să-l citez și pe domnul Leonardo, care a fost, a văzut, dar Tome cum suntem nu știm dacă chiar a învins. Am ales o fabulă: Limba și dinții

„A fost odată un băiat care vorbea mai mult decât îi stătea bine.
-Ce limbă ascuțită, au scăpat, într-o zi, un șuier dinții. Nu tace și pace!
-Ce tot bombăniți acolo? le dădu limba replica, cu aroganță. Voi dinții sunt doar niște servitori, nu trebuie decât să mestecați ce vă ordon eu. Nu avem nimic în comun, încetați să vă mai dați cu părerea despre treburile mele!

Așa că băiatul a continuat să bată câmpii, uneori de-a dreptul enervant; limba, însă, era nespus de fericită, dedându-se la noi expresii în fiecare zi.
Într-o zi însă, băiatul a făcut-o lată, lăsând să-i scape o minciună cât casa, dinții, atunci, au ascultat de dorința inimii, s-au strâns laolaltă și au mușcat limba cu putere.
Din ziua aceea, limba a devenit nu numai timidă, dar și foarte înțeleaptă, și a gândit de două ori înainte să dea drumul la porumbel.” (Leonardo da Vinci, 1974, p.40)

În loc de concluzie:
Mă scuz că filosofii nu poartă fustă, eu mi-am spălat de curând rochița și nu intenționez s-o pătez.
Nu există apă pură așa cum nu există nici rațiune pură, ambele așteptând după hachițele decantării. Vă propun însă ceva ce sună cu mult mai frumos: apă vie.
Pe timpul exercitării libertății mele de opinie, moaștele nu au avut de suferit.”

Bibliografie:

Noica, Constantin, 2012, Jurnal filozofic, București, Humanitas, p.29

Nietzsche, Friedrich, 1997, Beyond Good and Evil / Dincolo de bine și rău, New York, Dover Publications, Inc., p.34

Camus, Albert, 1970, The Just The Possessed / Dreptul și Împovăratul, Harmondsworth, England, Penguin Books, p.120-1

Nietzsche, Friedrich, 1994, Human, All Too Human / Omenesc, atât de omenesc, London, Penguin Books, p.152

Nietzsche, Friedrich, 2000, The Birth of Tragedy / Nașterea Tragediei, Oxford, Oxford University Press, p.20

Paton, H.J., 1969, Immanuel Kant’s The Moral Law (n.fragmente și analize), London, Hutchinson University Library, p.60

da Vinci, Leonardo, 1974, Fables / Fabule, Glasgow, Collins, p.40