Corespondență din Anglia. Nu mai înjura, mă, că tot dracul ăla e!

Chiar dacă există exaltați care cred că parameciul din care se trag își plimba amiba pe Pământ acum câteva milioane de ani, adevărul e că nu ne putem lăuda decât cu câteva mii de ani și numai ca bărbat și femeie. Unora au început să le ruleze filme străine de condiția umană în cap și vor să fie apelați altfel. Își zic treziți, dar umblă cu jaluzelele trase pe ochi.

Cum a fost posibil ca atâtea minți să fie vânturate ca pleava? Au ajuns animalele de la grădina zoologică să râdă în hohote de vizitatori. Am ajuns să vedem oameni care își spun cîh, mîh și alte onomatopee. S-au găsit cuvinte despre care se zice că jignesc, deși posesorii încă le folosesc dar nu vor să le audă în conversația altora. Ce-o mai fi și ce n-o mai fi peiorativ? Au ajuns fotbaliștii „șase clase” să facă politică. E drept că de când îngenunchează sau își atribuie culori nu prea mai câștigă meciuri. O fi vreun tâlc acolo, mai bine se apucau să citească. Fie și numai ziarul, că nu mai e mare lucru la rubrica de sport.

Nu am de gând să vă țin o prelegere, exemplele sunt la fel de numeroase precum ferparele, când totuși vor fi cenzurate înjurăturile, trivialitățile, vulgaritățile de logică? Lucram la un proiect de desțelenire a literaturii victoriene în comitatul în care locuiesc. Odată cu poezii, povestiri și romane care au trecut neobservate prin epocă, sau au fost date uitării, am luat urma și unor întâmplări mai puțin obișnuite din istoria locală. Așa am ajuns la povestea unui băiețel de culoare, Sambo, adus ca sclav de căpitanul unui vas, pe lângă încărcătura, considerată pe atunci cu mult mai valoroasă, de bumbac, rom, tutun și zahăr. Băiețelul a fost abandonat pe țărmul din zona portului Sunderland Point, pe atunci verigă importantă în comerțul cu Indiile de Vest. Legenda spune că Sambo a murit de inimă albastră, așteptându-și stăpânul. Cercetătorii britanici cred în varianta unei pneumonii. Practic nici nu contează, relevant e faptul că bigoții elitiști din împrejurimi au refuzat să-l îngroape în cimitirul scheletelor lor de familie, de parcă oasele ar vedea lumea în culori. Se întâmpla la începutul secolului optsprezece. Un suflet caritabil i-a săpat totuși o groapă, nu departe de țărmul pe care își așteptase stăpânul, ca să-l poată auzi când avea să se întoarcă. Pe piatra de mormânt apare însă un cuvânt care nu mai poate fi rostit astăzi. Mi s-a atras atenția că nici măcar fotografia pietrei funerare nu poate fi pusă pe Facebook, pentru că mulți, inclusiv sistemul (ce culoare o avea sistemul?) s-ar simți ofensați. Fusesem deja catalogată nazistă (am auzit că și sindicatul naziștilor din iad vrea să fie numit clubul nemților rău intenționați) după niște comentarii în legătură cu atitudinea unei profesoare, personaj de carte de ficțiune. Când toată critica literară tăbărâse pe ea, m-am găsit eu să zic ceva de bine. În privința lui Sambo, însă, un băiețel care a trăit, a flămânzit, o fi fost bătut și disprețuit, am simțit că prezentul l-a mai îngropat încă o dată în uitare. Noroc cu copiii de la școlile generale din localitate, care îi lasă flori și pietre pictate de ei, la mormânt, fără să le pese de cuvântul strecurat într-un catren de secol optsprezece. Nu cuvintele sunt vinovate, ci oamenii.

Dar cel mai bine descrie situația actuală un gag al comedianului și actorului scoțian Billy Connolly, o întâmplare, de fapt, auzită de la sora sa, profesoară pensionară care încă mai preda, ca suplinitoare, care, la rândul ei, o auzise de la o colegă de serviciu, repovestită de artist, care s-a și rugat să fie adevărată. Am lăsat link-ul momentului de stand-up la sfârșitul articolului, dar o să încerc să rezum toată tărășenia în limba română.

S-a întâmplat în Scoția, mai exact în Glasgow. Într-un autobuz plin cu călători, toate locurile ocupate, se urcă o pitică. Când Billy Connolly i-a mărturisit soției că ar vrea să povestească faptul divers în unul din spectacolele sale, a fost sfătuit să renunțe pentru că cuvântul pitic, dwarf în limba engleză, ar jigni. Era mai bine să folosească expresia „persoane scunde sau mărunțele”. Comedianul nu s-a lăsat, ci a ripostat: chiar dacă o mărunțică se va întâlni cu o pitică, una dintre ele va ști cu exactitate că e pitică. Și apoi piticii se numesc între ei tot pitici. Toată lumea îi știe de pitici. „Oameni mici” sună și mai rău.

Dar să ne întoarcem la autobuz: o mamă bine educată își împinge de la spate fiica, încă școlăriță, să cedeze scaunul persoanei mărunțele. Fetița își dă ochii peste cap, scapă un oftat, dar se duce și o roagă pe pitică să accepte locul eliberat. Doamna mărunțică însă se ambalează, de ce adică să i se ofere un scaun doar pentru faptul că e pitică, căci slavă Domnului a trăit o viață în pielea-i de pitic și n-a crăpat. Fetița se întoarce rușinată la mama ei, neînțelegând probabil ce lecție era acolo de învățat, dacă era vreuna. În apropierea unei alte stații, o doamnă ceva mai voinică se ridică de pe scaun, pregătindu-se să coboare. O pitică uriașă. Parcă muncită de-un gând, o abordează pe doamna mărunțică, arătându-i locul vacant lăsat în urmă. Nu pentru că doamna era pitică, ci pentru că era o ființă umană care merita nu numai respect, dar și cordialitate. I-a arătat însă și obrazul pentru modul răutăcios în care o tratase pe fetiță, sfătuind-o să-și ceară scuze. Ultima frază e de-a dreptul genială, vorba lui Connolly: trebuie că e adevărată: …iar diseară, când ajungi acasă, sper ca Albă ca Zăpadă să-ți dea un șut în fund.