Corespondență din Anglia | Pînă la urmă englezii au cerut Guvernului măsuri restrictive

De Florii mi-am amintit de o întâmplare din primele săptămâni de viață pe această insulă, Anglesea. Eram în parc cu fiul meu și o fetiță a unei familii de români, colegi veniți deodată cu noi. Era o primăvară cu soare, albine și flori. Țin minte râul galben de narcise, în care intraseră până la brâu, cu hainele pe ei. Prindeau peștii de aur cu fiecare tulpină de narcisă culeasă. Au strâns fiecare în năvodul brațelor mici buchete uriașe, de abia le puteau duce. Totul sub privirea îngăduitor-permisivă a părinților lui Tudor. Zâmbetul liniștit cred că-i încuraja pe copii în întrecerea socialistă, de defrișare a parcului mic-burghez de Albion. Caragiale ar fi fost inspirat de această scenă și ar fi putut scrie o schiță, în genul Bubico, Domnul Goe sau Vizita. Într-un oraș de acasă (acasă era în România), nici gând să le fi permis copiilor așa ceva. Dar aici ne simțeam în țara libertății, și în plus, încercam să oferim o compensație mică celor doi copii de trei ani, care nu aveau alți prieteni, nu înțelegeau limba engleză și vorbeau româna, nici mai rău nici mai bine decât un copil român de vârsta lor. Încă nu frecventau nici grădinița în orașul englez. Aveau și ei frustrări care trebuiau eliberate. Ajunseseră, fără vreo vină, într-un mediu plin de restricții. Ce frustrare mai mare ca aceea de a nu te putea exprima prin limbajul folosit de copiii englezi, a căror joacă era observată și intuită, dar înțeleasă prea puțin de cei doi pui de români. Climatul și existența de minoritar, de personaj diferit, pot fi experiențe copleșitoare pentru un copil. Noi adulții credem, dintr-un soi de egoism, că pentru copii e mai ușor. Ei se adaptează fără probleme pentru că sunt copii, în formare, îi auzi pe mulți vorbind, fără să înțeleagă de fapt ce se întâmplă.

Când fu fericirea mai mare, iată că zărirăm de departe un oștean al parcurilor britanice, alergând înspre noi. Ne somă să oprim copiii de la faptele de vandalism, ceea ce făcurăm de îndată. Ne luă la rost și la întrebări și începu să ne recite versete din diverse capitole de legislație. Cu toată sinceritatea, am putut pleda, ca niște buni avocați, în favoarea ignoranței, tâmpeniei noastre, invocând faptul de a fi nou veniți. De emoție, ni s-a stâlcit engleza până la indescifrabil. Am răsuflat ușurați că nu am primit nicio amendă. Puii de români se uitau când la adulții care le inspirau un sentiment profund de siguranță, când la intrus, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Dar părinții aveau întotdeauna dreptate, și pentru că nu ne-am făcut mici în fața oșteanului mânios, nu s-au speriat nici ei. Ne-am cerut scuze și i-am promis paznicului că nu vom mai face în veci așa ceva (ceea ce a fost purul adevăr). Le-am spus copiilor că trebuie să abandonăm prada de aur, că nu o putem duce acasă și am părăsit imediat parcul, cu prima mare lecție de viață primită prin străini.

Când a crescut doar un pic mai mare, Tudor și-a făcut un prieten, pe jumătate englez, pe jumătate indian. Venea la noi la joacă, în fiecare zi de miercuri, după școală. În cinstea lui Josh găteam cușcuș: simplu, fără alte adaosuri, în afară de un vârf de vegeta și pătrunjel verde, presărat la final. Bineînțeles, asta era doar garnitura. Josh era înnebunit după cușcușul meu, ce nu putea fi egalat, nici reprodus de mama sau bunica lui. Nu foloseau Vegeta. Josh ajunsese să aibă fantasme: se trezea cu noaptea și visul în cap și-și întreba părinții: ce zi e azi? Când auzea că este miercuri, nu mai putea de bucurie. Urma să mănânce cușcuș la mama lui Tudor. Părinții lui Josh îmi spuneau cu umor, dar și cu ceva invidie, că Josh al lor și-ar vinde propria familie pentru cușcușul meu. Erau convinși că Josh este stăpânit de pofte primare și își făceau deja griji de ce ar putea face fiul lor la adolescență. Într-o zi, tatăl indian m-a întrebat cum fac cușcuș-ul. Poate se gândea că fac ceva incantații, vrăji albe peste fiertură. I-am arătat atunci ingredientul magic, de bucătărie ardeleneasco-ungurească: Vegeta. S-a uitat la pungulița albastră cu neîncredere, de parcă ar fi fost un deșeu radioactiv, sau cel puțin cu încărcătură toxică. Descoperise multe E-uri la secțiunea ingrediente. Săracul Josh, cu câtă neliniște își privea tatăl. Nu-i era frică de punga vrăjită, ci de posibila hotărâre a tatălui: dacă nu l-ar mai fi lăsat la masă la noi?! Indianul mi-a spus că ei nu gătesc cu sare. Din fericire pentru Josh, i s-a îngăduit să ingereze un dram de sare în Sfânta zi de Miercuri. Dar am mai luat o lecție de viață: nu am mai spus niciunui englez că gătesc cu Vegeta.

Când au mai crescut un pic, dar nu foarte mult, am trecut într-o zi cu mașina pe lângă Colegiul din oraș. Cei doi prieteni copii erau legați cu centuri de siguranță, pe bancheta din spate a mașinii. Tudor exclamă, arătând cu degetul spre Colegiu: “Uite acolo vom merge noi când vom fi mari. La Facultate.” Josh răspunde ca un adult care-și cunoaște drepturile: „Nu trebuie să mergem; doar dacă vrem. Dacă nu vrem, nu facem facultate.”

În țara drepturilor și libertăților individuale, acum este o lege de urgență, cu termen maxim de doi ani. Imensă durata, chiar și în pofida garanțiilor cerute și primite de Camera Lorzilor și a Comunelor, că legea Coronavirus Act 2020 va fi revizuită cel puțin o dată la 21 de zile. În zilele premergătoare deciziei luate de Guvernul Johnson în favoarea legislației de urgență, am fost părtașă la două dialoguri, care analizate retrospectiv, aveau în ele germenul schimbării de direcție, ceea ce mă face să cred că istoria poate fi presimțită sau că ea se anunță încă dinainte ca un eveniment istoric să se întâmple. Dar totul este învăluit în banalitatea unei conversații, iar omul profan în ale istoriei – și eu mă număr printre aceștia- nu înțelege că se află în chiar rațiunea schimbării istoriei. Eram într-o ședință cu un student la asistență socială, un lector de la Facultate (îndrumătorul de an) și o profesionistă din domeniul sănătății mentale (psihice). La un moment dat, specialista își scoate din geantă un pachețel cu șervețele antiseptice și începe să-și dezinfecteze palmele, degetele, unul câte unul, apoi unghiile, cam lungi pentru o pandemie. Mișcări lente, languroase, o mină preocupată, care atrăgea atenția. Am început să vorbim despre Coronavirus. Domnișoara cu șervețelele antiseptice profită de ocazie și își destăinui îngrijorarea față de virusul ucigaș. Aflăm că îngrijorarea este trăită și de alți colegi de-a ei, care au contact direct cu beneficiarii de servicii. Lectorul universitar, o doamnă inteligentă, free-spirit, încearcă să șteargă cu buretele îngrijorarea, să minimalizeze situația. Nu o face din ipocrizie, ci din convingere. „La noi nu te aștepți să se ia măsuri dure, restrictive ca în China. Ca să se ajungă acolo trebuie ca populația să dorească, să ceară acele măsuri.” Avea aerul omului care știe ce vorbește: englezii nu vor cere asta, pentru că Anglia nu este China. Eu am tăcut, așa ca ardeleanul care pritocește, dar îmi înclinam talgerul de partea academiei. Domnișoara cu șervețelele părea nemulțumită; se citea pe chipul ei că dorește ca Anglia să fie China, măcar o dată în viață: în lupta cu Coronavirusul. Și nu era singura. La fel cred că dorea întreaga ei echipă.

La scurt timp, după ce Boris Johnson anunțase recomandările de a ne distanța social (doar recomandări la acea dată) și că în două săptămâni cei peste 70 de ani, precum și segmentul vulnerabil din populație, vor fi izolați de restul oamenilor -dar nu încă, a zis premierul-, am avut un dialog cu o studentă, un universitar de la o altă Facultate și două asistente sociale care lucrau în spital. Dintr-una într-alta, am început să vorbim despre Coronavirus. De data aceasta eu am deschis subiectul, arătându-mi îndoiala că măsurile de izolare vor deveni forțate, restrictive, că cei peste 70 de ani vor fi fugăriți la casele lor. Universitarul mi-a ținut isonul, insistând pe măsura discriminativă luată împotriva populației de 70 de ani. „Cum să-i forțezi să stea în casă, să le iei libertatea de decizie?! Sunt atâția oameni care la 70 de ani sunt încă activi, lucrează și ar vrea să se implice în mersul societății.” Asistentele sociale nu păreau convinse și și-au exprimat îndoiala: poate ne trimit pe toți în lockdown (izolare). Am simțit că la asta se așteaptă, sau că doresc (în secret) ca acest lucru să se întâmple.

La fel, înainte ca Boris Johnson să anunțe măsurile restrictive și pregătirea legislației de urgență, pe social media (în special postările pe articolele din The Guardian), s-au intensificat în crescendo, de la o zi la alta, revolta și cererile în favoarea unor măsuri restrictive, de lockdown, ca în Europa. Se cerea ca Guvernul să apere sănătatea publică, să intervină, să controleze. Să nu mai pună economia pe prim plan. Veni și seara în care Trump (care deja instituise starea de urgență) și președintele OMS l-au sunat pe Boris Johnson. Ziua următoare s-a ținut o ședință COBRA. Eu nu cred că Guvernul a răspuns presiunilor externe, ci pulsului intern. La fel, cred că democrația britanică va fi menținută și salvată de Parlament, indiferent de ce va urma. Deși format tot din oameni, aceștia sunt oameni care își înțeleg menirea de a apăra principiile și legile democratice, de secole.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii