Corespondență din Istanbul. „Creanga de aur”, prilej de călătorie în Bizanț

În ultima perioadă am scris mai puțin, dar am avut privilegiul să mă răsfăț cu lecturi captivante, cu evenimente culturale de înaltă ținută.

În una dintre cărțile pe care le-am citit era vorba despre misticismul iernii și imediat mintea mi-a zburat la ultimul roman, pe care, însă, trebuie să recunosc că nu l-am citit din proprie inițiativă, ci datorită provocării făcute de maestrul Ion Cristoiu, iar pentru acest lucru trebuie să îi mulțumesc.

Mi-a recomandat să citesc Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu. Nu e o carte ușoară, iar lectura ei m-a forțat să mă concentrez.  Lectura în reprize mi-a adus aminte de ultimul an de liceu, când am digerat foarte greu Muntele Vrăjit a lui Thomas Mann, și asta poate din perspectiva unei abordări superficiale a esenței cărții.  Însă, atunci trebuia să o termin de citit într-un timp relativ scurt, o săptămână, pentru că o prezentam în ora de literatură universală. Pentru Creanga de aur  am avut timpul necesar să mă bucur în tihnă de lectură.

Eu sunt un om foarte sensibil, iar cei care mă cunosc, cu adevărat, îmi știu latura aceasta. Sensibilitatea nu este este pentru mine o vulnerabilitate, ci este o oază de inspirație și de liniște, de creativitate, sensibilitatea este esența smereniei, a dărniciei, a iubirii și cumpătării. Altfel, fără această sensibilitate, nu mi-aș  putea dezvolta empatia. Dar nu despre sensibilitatea mea e vorba aici ci despre modul profund al sensibilității transmise de Sadoveanu în romanul său. Iar înainte de a vă convinge să citiți cartea o să vă fac o mărturisire: nu mi-a plăcut niciodată foarte tare Sadoveanu, însă Creanga de aur  te surprinde cu stranietatea subiectului și implicațiile mistice, iar călătoria spirituală te cucerește.

Romanul Creanga de aur prezintă episoade din istoria Bizanțului anului 787. Este un roman mitic, cu un număr mare de personaje și o acțiune complexă, având ca principal subiect  expunerea vremii arhaice, a magilor care continuă inițierea în tainele lumii.

Personajul principal creionat de Sadoveanu este Chesarion Breb, un fecior din Dacia, care este trimis de al 32-lea deceneu, preot al lui Zalmoxis, în Egipt, ca să fie inițiat in misterele Universului și să deslușească creștinismul, o nouă credință, care se răspândea cu repeziciune în Bizanț.

Sub forma unui basm-povestire, ne sunt relatate peregrinările magului Chesarion Breb pe tărîm egiptean, acesta  petrecând șapte ani în templele egiptene unde a dobândit puteri neobișnuite, dar şi în Bizanţ, acolo unde, în epoca în care se plasează povestirea, sfârşit de secol VIII, „împăraţii slujesc o rânduială nouă a lui Dumnezeu”.

Drumul lui Chesarion Breb la Bizanț, pe un tărâm nou creștinat, este unul de învățare și cunoaștere. El este un mag venit din alte vremuri, un practicant al ezoterismului, ajuns în țara corupției.

Nu o să vă povestesc romanul, pentru că nu asta a fost intenția mea ci doar dorința de a vă convinge că merită într-adevăr citit.

Capacitatea de înțelegere a multor momente din carte este datorată în mare parte faptului că locuiesc pe un teritoriu în care o parte a acțiunii se petrece, iar tot ce ține de Bizanț are o aură de poveste sau de sfințenie. Pe acest spațiu, exact ca în basme, naturalul și supranaturalul au coexistat, trecerea de la natural la supranatural se făcea firesc, iar divinul era parte din cotidian. În Bizanț, orice activitate, fie că este vorba de artă, de războaie, de politică sau filosofie era inundată de sacralitate. Un teritoriu plin de dovezi covârșitoare ale creștinismului, Insulele Prinților, pe care orice turist ce sosește la Istanbul dorește să le viziteze și despre care v-am povestit  într-o altă scriere, sunt bine enunțate în acest roman.

După ce citești Creanga de aur ai o altă perspectivă asupra istoriei ascunse ale acestor frumoase tărâmuri și nu le privești doar superficial, ca un simplu turist vrăjit de farmecul și noblețea pe care le emană ci din perspectiva  imenselor dureri și torturi ascunse de aceste insule.

Romanul Creanga de aur a lui Sadoveanu este o scriere căreia nu i-au fost epuizate posibilitățile de interpretare. Din punctul meu de vedere, romanul nu este doar o simplă poveste de dragoste între Chesarion și Maria, așa cum suntem tentați să credem când citim primele pagini, ci este un roman plin de sensibilitate și mitic, un  exponent al regenerării şi nemuririi, al înțelepciunii, al cunoașterii.

De aceea am scris la începutul  textului  despre sensibilitate în definirea personalității unui om. Sensibilitatea este primordială, deoarece omul sensibil poate iubi, poate ierta, poate ajuta, poate oferi înțelegere, respect și compasiune. Fără această emoție,  nimeni  nu  îl poate căuta pe Dumnezeu. Un om sensibil este, în mod cert, un om sincer, autentic, implicat, dedicat căii pe care a ales-o, el devenind un exemplu viu prin însăși felul său de a fi,  iar Chesarion Breb, dincolo de cel inițiat în misterele Universului și chemat să deslușească rosturile creștinismului, este un astfel de om.

A fost o lectură captivantă, plină de fantastic și cunoștere, o lectură pe care o voi relua pentru o mai bună înțelegere a rolului credinței, puterii interioare, altruismului, dragostei și a puterii divinității în desăvârșirea noastră.