Corespondență din Istanbul. Croitoreasa de pe Bosfor

Acum vreo două zile, îmi scrie un fost coleg, de fapt îmi trimite și o fotografie haioasă, și mă întreabă dacă îmi e dor de modă. Coincidență sau nu, tot în acea zi, dimineața în drum spre muncă, la o trecere de pietoni, s-a apropiat de mine o doamnă cu chip senin și cu un zâmbet sincer și mi-a spus, în turcă, bineînțeles, că am o rochie foarte frumoasă.

Așa e! Purtam o rochie care are ceva ani, făcută de mine, dar pe care o iubesc și de care nu mă îndur să mă despart, iar dacă am și șansa să mă încapă, după atâția ani, este cu atât mai bine. Ce putea să îmi facă dimineața mai frumoasă decât această remarcă?

Și cum Dumnezeu le așază așa cum crede el că este mai bine, tot în acea dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua și citeam presa, mi-au căzut ochii pe un comentariu ieftin, ca să nu îl numesc mizer, în care cineva aducea ironii la adresa meseriilor de croitor și de infirmieră.

Am zis să trec peste episod, dar spre seară mi-am amintit întâmplările pe care le-am povestit și m-am gândit mai mult la asta.

Ziua de muncă a trecut, iar când am plecat spre casă nu am luat-o pe drumul obișnuit, ci pe străduțe mici, lăturalnice pentru că îmi dau o stare de bine, de visare, de speranță și pentru că par pline de povești. Știam că pe una din acele străduțe este un atelier mic și cochet unde se fac costume bărbătești. De câte ori am trecut pe acolo l-am văzut pe croitor lucrând și îl priveam cu o oarecare nostalgie.

Sunt un suflet prea sensibil, iar să îmi furi dreptul la creativitate și exprimare e o adevărată crimă. Poate ani întregi am exprimat asta prin hainele pe care le-am făcut, iar uneori prin rânduri așternute pe hârtie sau chiar scoase la iveală prin publicare.

Eu am studiat dreptul, însă nu am profesat.  Poate că  nu am simțit,  poate să nu am dorit sau poate că firea mea visătoare a ales altceva pentru mine. Și am ales să mă răsfăț în țesături, în croieli și în bucuria de a face haine. Când îmi vedeam creațiile pe podium sau pe stradă, purtate de persoanele pentru care le făceam, era o imensă bucurie.

A fost o alegere inspirată această meserie. M-a îmbrățișat și m-a cucerit. Cariera, premiile, oamenii pe care i-am îmbrăcat de-a lungul anilor au demonstrat că am făcut lucruri frumoase, că am bucurat suflete. Iar faptul că în acea dimineață am stârnit admirație cu o rochie nu foarte nouă mi-a întărit convingerea că am făcut bine ceea ce am făcut și am fost tare mândră de mine.

Croitoria este una dintre cele mai frumoase și nobile meserii. Este o meserie ce datează din antichitate, care a dăinuit și o va face în continuare, iar pentru necunoscători, pragmatic vorbind, înseamnă 2% din PIB-ul României.

Croitorii nu sunt doar cei care cos, sunt cei ce scot viața la iveală dintr-o bucată de cârpă, iar asta se numește artă. Chiar și să coși o sacoșă e tot un act de creație artistică.
Să reușești să conturezi personalitatea unui om, să îi construiești stilul și să armonizezi eleganța culorilor și croiului este, în esență, tot o operă de artă. Croitoria este o meserie nobilă, deosebit de dificilă, iar în final, un act artistic.

Dar nu o să facem apologia croitoriei ci a faptului că dacă nu umblăm pe stradă în costumul lui Adam sau al Evei este pentru că există croitori. Dincolo de designeri, creatori de modă, stiliști sau ce preferați, există croitori. Fără un croitor bun nici designerul nu își poate scoate la iveală creația.

Și cum vă povesteam înainte de paranteza referitoare la croitori, am îndrăznit să intru în atelierul croitorului turc. Am salutat respectuos și l-am rugat, în puțina turcă pe care o cunosc, să mă lase să stau să privesc ce face. Eram cuprinsă de un dor nebun de a năvăli în atelierul lui. O dragoste profundă pentru ceea ce ai făcut nu se uită niciodată și nici nu se pierde în cotloanele sufletului tău.

El stătea pe o canapea și cosea întăritura piepților de la sacoul unui costum. Pentru cei care nu cunosc, este foarte important ca aceasta să ia bine forma pieptului și să fie bine prinsă pentru a nu se încreți țesătura și pentru ca sacoul să arate impecabil. Mai cu Google translate, mai cu turca învățată, am încropit un dialog despre croitorie și anumite tehnici, iar el cu multă admirație mi-a spus -,,Sen bir terzisin! Tebrikler!”, iar eu am răspuns mândră- „Evet! Ben bir terziyim”.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi, de fericire amestecată cu durere, cu nostalgie, cu bucurie și mândrie. I-am mulțumit pentru că m-a lăsat să stau câteva clipe cu el și am promis să revin .

Pe drumul spre casă, am zâmbit mereu cu convingerea că sensibilitatea este o mare calitate, este un sentiment frumos și sunt pe deplin mulțumită de faptul că am fost înzestrată cu ea, că oamenii cu suflet sensibil sunt profund empatici și conștienți de nevoile celorlalți, însă nu primesc întotdeauna același tip de dragoste pe care sunt capabili să o ofere, iar unii din jurul lor se consideră triumfători și găsesc nimerit să jignească.

Deci, pentru cei care nu știu, în țara care m-a adoptat de curând „croitor” se spune „terzi”, iar atunci când cineva o să mă întrebe voi răspunde cu mare mândrie că eu sunt parte a acestei bresle, pe care niște împătimiți ai shopingului o detestă, cărora le repugnă această meserie și pe care bariera intelectului îi face să se oprescă la o limită de neînțelegere și anume că fără ,,terzi” nu ar putea fi fashion icon!