Corespondență din Istanbul. Cu un prinț rus într-o veche cafenea turcească

Parcurgeam strada cu pași mărunți, parcă aveam mintea înțepenita într-un punct și nu reușea să iasă de acolo.
Am ajuns la cafeneaua mult dorită, un loc desprins din ale veacuri, de fapt întreaga stradă are un aer de mister, istorie, visare, dincolo de liniștea profunda ce o definește. E o stradă plină cu magazine de antichități, cu parfum de imperiu otoman, dar și de cafenele, care mai de care mai îmbietoare.

Mi-am luat locul la măsuța din colț, așa cum făceam de obicei. Am o amintire în acel loc și cred că vreau să-i mai simt parfumul, adiind a aducere-aminte. Am căzut iarăși pe gânduri, mi-am scos ochelarii, i-am așezat pe masă și nu eram decisă daca o să aleg cafea sau un ceai mare turcesc.

Priveam cât de frumos e amenajat și așezat acest loc, într-un magazin de antichități, cu mobilier și candelabre care au aparținut unor familii cu stare, mai toate de secol XVIII-XIX, cu vitrine încărcate cu bibelouri, ceasuri și accesorii, cu porțelanuri și mărgele, și chiar cu cărți, din acelea în coperți de piele, frumos legate cu un canaf auriu. Locul nu are cum să nu stârnească în interiorul tău trăiri dintre cele mai profunde.

M-a luat o foame teribilă de citit. Deși citisem cu vreo câteva zile înainte o critică literară, ceva nu foarte sofisticat, „Mătase” a lui Alessandro Baricco, dorința mea era de a citi ceva care să îmi angreneze întreaga concentrare. Cu siguranță, locul are partea lui de vină, pentru că, dincolo de aerul de secol trecut, micuța stradă e sălășluită de Muzeul Inocenței a lui Orhan Pamuk.

Am luat un ceai, am deschis laptopul și mintea mi-a zburat spre Idiotul lui Dostoievscki.

Îl citisem prin ultimul an de liceu. Deși cu o vară înainte devorasem Frații Karamazov si Crimă si Pedeapsă, acesta avea să fie romanul meu de suflet. Nu cred să existe cineva să nu îl placă pe Dostoievski. Știu că atunci nu am dormit vreo două nopți ca să o termin, acum am stat în casă un sfârșit de săptămână și am rumegat-o.

Am băut ceaiul, mi-am mai continuat lectura, după care m-am ridicat și am întins-o direct acasă. Nu m-am dezlipit de rândurile ei, parcă le sorbeam, precum ceaiul de dinainte.

Când am terminat-o, mi-am dat seama cât de actual e Dostoievski, cât de neschimbate sunt tiparele vieții, cât de insolenți și superficial am rămas noi, oamenii.

Personajul principal al romanului lui Dostoievski e Prințul Mîșkin și e considerat drept un idiot de către ceilalți participanți la acțiune din cauza bolii sale (epilepsia fiind asemănată în acele vremuri cu idioțenia). În ciuda acestui aspect al sănătății lui, prințul Mîșkin e cel mai naiv, bun și inocent personaj din romanul lui Dostoievski și chiar, cu ușoară timiditate, aș îndrăzni să afirm din întreaga literatură. Scriitorul rus a reușit să-și creioneze personajul într-un mod incredibil. Dacă în celelalte romane ale sale Dostoievski se folosește de zbuciumul interior al personajelor pentru a le descrie, aici folosește o altă tehnică descriptivă. Lev Nikolaevici Mîșkin este caracterizat doar din prisma celorlalte personaje, pe baza relațiilor pe care el le stabilește cu acestea.

Dostoievski s-a folosit de boala lui Mîșkin doar pentru a realiza o ironie discretă, de a lovi în moravurile epocii sale, care de fapt sunt și moravurile de azi. De fapt, nu prințul este cel bolnav, ci întreaga societate și tocmai din acest motiv încercarea lui de a se integra în mijlocul ei este sortită eșecului. Oamenii nu vor în preajma lor un om curat și incoruptibil, un nepervertit, iar ori de câte ori vor avea de-a face cu un asemenea individ nu îl vor accepta si nu vor ezita să-l linșeze. Acesta pare a fi mesajul transmis de Dostoievski. Sau este percepția mea despre carte.

Mișkin devine astfel un Isus Hristos care nu-și găsește rolul în lume. Pentru că oamenilor de asemenea calibru lumea le zice în șoaptă sau cu voce tare “idioti”. El este, poate, rezultatul confuziei dintre umilință și înjosire. Înjosirea este o stare sinonimă cu suprimarea intenționată a discernământului, cu refuzul de sine. Înjosirea este neputință, deoarece este (auto)amputare. Prințul Mișkin, se poate constata foarte ușor că, în ciuda faptului că este efectiv aruncat de la bun început într-o rețea socială perversă, în care domină exclusiv raporturile de forță, este cel care are putere, este dominant. Nu cu autoritate însă, ci cu blândețe, reușind să îi ducă la disperare pe mulți dintre cei ce sunt în cercul său de prieteni. Dar această atitudine îl face pe Mîşkin incapabil să schimbe lumea cu mila sa. Nu mila și empatia sunt soluția, pentru că societatea digeră mai bine minciuna, ipocrizia, falsitatea, hrana sufletească din necazul aproapelui. El vrea mereu binele celor din jur, e milos, își acordă neîncetat prezumții de vinovăție, dar nu acționează niciodată decisiv, și asta nu din neputință sau lașitate, ci dintr-o acceptare firească a forței divine, dintr-o înțelegere a faptului că adevărul are relativitatea lui si fiecare propria lui percepție.

Idiotul e un roman complicat. Personajele, numeroase la număr, sunt extrem de complexe iar acțiunea romanului, deși curge lent până la un moment dat, este presărată de o multitudine de idei filosofice și sociale a căror răspuns nu se găsește, iar acestea rămân suspendate oarecum în aer, într-o ceață a minții și a continuei căutări.

Cartea reprezintă pentru mine o trezire la realitate și va rămâne adânc întipărită în sufletul meu, asemenea unui reper în momentele grele. Este esența realității pe care o trăim, marginalizarea și batjocorirea oamenilor care își doresc idealul în viața de zi cu zi, a oamenilor care cred că dacă sufletul lor este curat, căzut în indecentă inocență și ceilalți vor privi cu aceiași ochi sensul vieții.

Poate am plictisit cu istoria lui Mîșkin, însă m-a încercat acel sentiment de gol și revoltă asupra a ceea ce vedem și nu reacționăm, analfabetismul funcțional al tinerilor noștri, care refuză cu înverșunare să pătrundă în deslușirea și dezvoltarea lor interioară, refuză să se cunoască pe ei, pentru ca mai apoi să realizeze o cunoaștere a sensului vieții.