Corespondență din Istanbul. Mătasea naturală este un miracol, este transformarea larvei în splendoare

Cu fiecare zi care se scurge, mă impregnez cu mai multă amărăciune și deznădejde, că nu mai avem vreo șansă să ne facem bine, nu mai reușim să găsim doza de umanitate care să ne dea speranța că mai există o reală salvare de la spectacolul grotesc pe care-l trăim.

Am asistat, fără să îmi propun, la o discuție despre umanitate, într-un anumit context. Una dintre interlocutoare se lamenta că nu mai există umanism, iar eu ar fi trebuit să nu râd în sinea mea ci să îi spun că umanismul  e una și umanitatea este alta, dar am preferat să tac. De ce? Pentru că tocmai acea persoană este exact imaginea lipsei de umanitate. La ce bun să contracarezi cu argumente puternice aceste lucruri? Doar strici orzul pe gâște și ar fi o pierdere inutilă de timp. Când nu poți face diferența dintre un curent  filozofic  și un sentiment cu care este normal să te naști și să îl perpetuezi, e suficient de grav să te mai aștepți la o percepție reală despre bunătate și umanitate.

Fiecare dintre noi a interacționat cu acel gen de comportament  în care un personaj  așteaptă să se stingă lumina pentru a devora în stânga și în dreapta tot ce îi iese în cale. Este dureros de adevărat că nu mai avem reguli, nu mai avem mamă și  tată, că suntem într-o luptă continuă oricând și  cu oricine, chiar și  cu noi ne luptăm. Ne alegem atât de prost modelele de conduită, uităm să fim oameni  și punem rapid etichete. Dincolo de războaiele reale, creăm  războaiele noastre al căror scop nu există, însă ne hrănesc egoul, ne fac atât de fazi și superficiali, ne hrănim cu toate aceste tâmpenii.

Dacă deschid știrile mă oripilez, dacă mă uit în jur mă înfior. În ultimul timp, prefer să mă refugiez în lectură și plimbări în aer liber, să îmi umplu plămânii de aer și mintea de speranța binelui.

Am citit în weekend o carte, una care are un număr mic de pagini, dar m-a captivat de la primele rânduri. Mătase de Alessandro Baricco este o carte lipsită de dialog, o carte ca o poveste, care e creată într-o imaginaţie, este o poveste din alte lumi, o carte ușor de citit.  Mătase spune povestea francezului Hervé Joncour, călătoria  acestuia în lumea misterioasă a Japoniei. Evenimentele se derulează în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în 1861, când o epidemie care ucide viermii de mătase amenință să ruineze orășelul francez Lavilledieu, unde șapte filaturi produc minunatele fire din care se țese fina, strălucitoarea și plăcută la atingere mătase naturală.  Singura soluție este trimiterea până în îndepărtata Japonie, unde crescătoriile nu au fost afectate, a tânărului Hervé Joncour, care își abandonase cariera militară în favoarea mătăsii. Călătoria are loc pe parcursul mai multor ani pe vechiul drum al mătăsii. Dincolo de experiența minunatului  traseu, avem de-a face cu pendularea  lui  Herve între două personaje feminine impecabile. Pe de-o parte soția sa, care-l așteaptă în Franța să se întoarcă din expediție, pe de altă parte, gândul lui obsesiv pentru o fată cu chip de copilă, care se afla  la curtea celui de la care cumpăra marfa, Hara Kei.  Este o călătorie plină de emoție, o poveste de dragoste dusă la rang de artă, este  o incursiune frumoasă și suavă într-o lume magică, asemeni  unui văl de mătase.

Povestea lui Herve are de toate, și dragoste și război. Povestea mătăsii naturale este un miracol al naturii și este asemenea nașterii unui om. Așa cum aceasta se transformă dintr-o simplă larvă într-o splendidă țesătură, tot așa nașterea unui copil și transformarea lui într-un om frumos este aproape identică.

De aceea, este păcat că, deși la naștere cu toții avem deschis drumul către umanitate, ne pierdem pe parcursul vieții,  uităm cine suntem și  vrem să devenim altcineva, uităm de noi, ne dezumanizăm, ne pierdem puțin câte puțin.

Suntem într-o permanentă  căutare, alergăm după oferte și promoții, cheltuim bani pe lucruri inutile, suntem plini de invidie, ne bucurăm că reușim să ne împopoțonăm cu lucruri scumpe doar ca să dăm bine fie în fața altora, în special pe rețelele de socializare, cumpărăm lucruri pe care ni le recomandă vedetele sau influencerii doar pentru că sunt în vogă, însă uităm că toate acestea nu fac decât să surpe puțin câte puțin la temelia personalității noastre.

Umanitatea, empatia, demnitatea sunt primordiale în a ne defini caracterul. Dar acestea sunt, clar, pe cale de dispariție. Mă întreb din ce în ce mai des, iar asta a devenit îngrijorător pentru mine, ce se întâmplă cu noi, cu sensul și definirea noastră, unde ne-a dispărut demnitatea, încrederea și respectul pe care ar fi frumos să îl acordăm ființei umane. Celorlalți și nouă înșine. Din neasumarea cuvintelor și faptelor unii au făcut un stindard. Privește omul în față şi spune-i tot ceea ce e de spus, deoarece bârfa nu ajută deloc la rezolvarea unei stări conflictuale. Este doar o plăcere perversă, o pierdere de timp. Nu te masca în fals prieten, pentru că nu ajută, dimpotrivă.

Minciuna are picioare scurte, iar când adevărul  iese la suprafață se distruge orice s-a clădit în timp și cu multă implicare, dedicare și speranță.  Când valori precum prietenia, încrederea, dragostea și respectul sunt trădate, alegem să ne protejăm, alegem să nu mai fim deschiși cu alții, care poate nu merită, din dorința de a ne camufla pentru a deveni intangibili.

Important este să devenim oameni de încredere, buni și iubitori, să devenim modele pentru copiii noștri, să punem baze solide în educația și caracterul lor, să îi învățăm să fie asumați, să nu aibă frici atunci când greșesc, pentru că așa vor fi tentați să aleagă calea cea mai ușoară-minciuna. Nimeni nu impecabil și nici nu trebuie să fim perfecți. Este nevoie doar să fim atenți cu cei din jur, pentru că și asta înseamnă respect de sine.