Corespondență din Istanbul. Pe urmele Brâncovenilor, la temnița Yedicule

Istanbulul este o metropolă pe cât de cosmopolită, pe atât de frumoasă şi plină de istorie. Oricât timp ai la dispoziție sau de oricâte ori revii aici, nu ai cum să nu descoperi  locuri noi, încărcate de emoție, istorie și parfum oriental. Dincolo de farmecul său, dincolo de locurile turistice, pe care nimeni nu ar trebui să le rateze, sunt și obiective pe care noi, românii, ar trebui să le vizităm deoarece  abundă de  o încărcătura emoțională  foarte mare. Orice experienţă în oraşul de pe Bosfor este cu siguranţă una de neuitat.

Așa cum v-am obișnuit, o să vă împărtășesc din experiențele trăite, din locurile pe care am privilegiul să le vizitez. Și cum maestrul  Ion Cristoiu știe să mă provoace și să îmi stârnească curiozitățile, am vizitat  unul dintre obiectivele recomandate.

Pe malul Mării Marmara, în capătul sudic al oraşului, și de la sine înțeles, în partea europeană a orașului, găsim  Închisoarea celor șapte turnuri sau Temniţa Yedicule, pe care am vizitat-o cu ceva timp în urmă.

Ridicată încă din vremea bizantină de către împăratul Teodosius, Yedicule a fost fortificată de sultanul Mehmed al II-lea, la scurt timp după ce cucerise  Constantinopolul, în anul  1453.  Inițial, aceasta avea patru turnuri  care străjuiau Poarta de aur, iar apoi  sultanul  a construit  încă trei turnuri masive. Cetatea adăpostea tezaurul şi arhiva imperiului, iar în turnuri erau  întemniţați toți cei pe care sultanul îi considera duşmani . Zidurile cetății au străjuit moartea, iar durerea și suferința au rămas scrijelite pe pereții  temutei  temnițe. Vizirii consideraţi trădători,  ambasadorii puterilor care luptau împotiva Turciei  sau voievozii din  teritoriile cucerite de otomani și-au găsit sfârșitul aici.

În turnul cel mare, Turnul Ambasadorilor, au fost întemniţaţi, în anul 1714, domnitorul Constantin Brâncoveanu împreuna cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, alături de ginerele său, Enache. Constantin Brâncoveanu a avut o lungă și marcantă domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată tragic în 15 august 1714. Abilitatea diplomatică a domnitorului  a menținut echilibrul politic la graniţa  celor trei mai imperii din acele vremuri, Otoman, Habsburgic şi Ţarist. În timpul domniei sale, țara a putut cunoaşte o lungă perioadă de pace, iar ortodoxia, ameninţată de pericolul catolic şi islamic, a fost apărată. Brâncoveanu  a încurajat artele, fiind un iubitor de frumos şi a fost deschis către valorile Renaşterii. A ctitorit aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate spirituală, într-un stil arhitectural nou, care aveau să-i poarte de atunci numele și anume stilul Brâncovenesc.

Personalitate marcantă a istoriei noastre,  Constantin Brâncoveanu  a rămas în conștiința poporului prin dorința sa de libertate națională, de independență, prin reformele înfăptuite, dar mai ales prin sfârșitul său tragic. El a preferat  moartea în locul  dezonoarei, pentru că  renunțarea la legea creștină ar fi însemnat abdicarea de la niște principii morale, trădarea și pierderea identității naționale.

La 15 August 1714, de Sfânta Maria Mare, Constantin Brâncoveanu, fiii săi şi Enache au fost duşi la locul unde avea loc execuția. Otomanii știau că data aleasă era o mare sărbătoare creştină și o zi cu mare însemnătate, ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, precum şi ziua  onomastică a soţiei sale, Marica.

Parcurgând curtea și urcând în turnurile închisorii am trăit sentimente  amestecate. De la frică și înfiorare, la milă și revoltă. Când am pășit pe scările întunecoase ale turnurilor, aveam sentimentul ciudat că îmi respiră în ceafă sufletele chinuite ale acelor întemnițați și parcă mă strecuram printre trupuri torturate și sfâșiate de durere. E un sentiment greu de descris în cuvinte, însă ceea ce pot să spun este că  îmi doream să pot ieși mai repede la aer, să văd lumina și să mă bucur de libertatea de a respira aerul curat. Durerile zidurilor parcă răsunau mut, iar sunetul  lor l-am resimțit în urechi și după ce am ieșit  și  îl resimt chiar și acum când aștern aceste rânduri.

Renovată și redată circuitului cultural, vechea închisoare găzduiește astăzi evenimente frumoase, în aer liber, pentru că are o curte foarte frumoasă și spațioasă.

Am coborât în curtea interioară și aveam sentimentul că reconstruiesc momentul  tragic din 1714, că particip activ la martiriul domnitorului și al fiilor acestuia. Mi-am imaginat întreaga scenetă, pe care am văzut-o în cărțile de istorie.  În prezența mai marilor sultani,  a ambasadorilor  creştinătăţilor  apusene și a oamenilor de rând, celor 13 persoane care au fost întemnițate împreună cu domnitorul,  li s-a îngăduit să spună, în genunchi, o ultimă rugăciune, după care sultanul le-a oferit iertarea şi viaţa în schimbul trecerii la mahomedanism.  Imaginea desfășurată în fața ochilor mi-a dat fiori și mi-a umplut ochii de lacrimi. Îmi doream să părăsesc cât mai repede acel  loc. Pentru mine, vizita la închisoarea celor șapte turnuri a fost marcantă.

Există o notă despre răspunsul demn al domnitorului, pe care secretarul domnitorului, Anton-Maria Del Chiaro, ne-a împărtășit-o și pe care o redau: „Împărate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m’am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei”. Apoi şi-a încurajat copiii: “Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”

Povestea perioadei în care au fost întemnițați domnitorul și fii acestuia, precum și doamna Marica, Domniţa Bălaşa  și alte câteva rude ale domnitorului Constantin Brâncoveanu, nu o să o detaliez pentru că e dureroasă, e profundă și nu acesta este scopul meu. Fiecare are nevoie de propria lui percepție despre istorie și despre suferință, pentru că  suferința  este  un cuvânt  care doare, fie că ești copil fie că ești batrân.

Cu toții ne-am  dori să învățăm de ce îngăduie Dumnezeu suferința și multe alte lucruri. Poate că dacă aș fi învățat la timp aș fi  putut să nu sufăr pentru multe, ba chiar unele din cele trăite le-aș fi putut schimba sau chiar aș fi putut să fac să nu existe. Dar  adevărul este că  nimeni nu se naște învățat.  Important este ca să găsim  puterea  să ne împăcăm  cu propriul trecut. Suferința rezidă și ea din asumare sau din păcat.  Asumarea consecințelor propriilor noastre fapte are legătura cu prezentul, cu trecutul dar și cu viitorul. Unii oameni obișnuiesc sa dea vina pe soarta sau pe Dumnezeu pentru situațiile nefericite din viața lor. Ei comit greșeli, nu le conștientizează, iar apoi cel mai simplu este să zică  că așa a fost să fie, sau așa a vrut Dumnezeu. O astfel de gândire nu ajută pe nimeni, nu rezolvă problemele ci dimpotrivă dă naștere altora.

Puterea și verticalitatea, demnitatea și vorbele rostite de marele domnitor în fața morții pot constitui o adevărată lecție pentru cei ce nu găsesc nicicând puterea asumării. Cuvintele acestuia ne-au arătat valoarea, cinstea, meritele morale, mai ales că în învățătura creștină, demnitatea este un dar divin.

Vă invit să vizitați Yedikule Hısari-denumirea lor în limba turcă-, să vă bucurați de lecția de istorie și demnitate ce leagă poporul nostru de aceste locuri.