Corupții de pe listă sînt azi Eroi ai neamului

La 11, cînd ies din sală pentru a merge la Dud, arunc o privire căruciorului cu cărți. Lăsat lîngă ușă, căruciorul așteaptă să fie împins pînă la lift. Aici, cărțile predate, care împovărează căruciorul, vor fi puse pe tava liftului. Un buton apăsat și, gata! cărțile au ajuns la etajul cu depozitele. Vin la el depozitarii care le iau și le duc în depozite, pentru a le așeza pe rafturi după cote. E drumul invers celui făcut de cărți pentru a ajunge la cititori. Cărțile comandate de cititori prin intermediul fișelor duse la catedră sînt culese de depozitari de pe rafturi (după cotă) și trimise în sală. Împingătoarea căruciorului le ia din tava liftului și le împarte la cititori.
Nici custodele, nici împingătoarea căruciorului, nici depozitarii nu știu despre ce cărți e vorba. Le iau și le duc ca pe niște borcane de murături.

Borcane de murături?
Absolut fals.
Dacă ar fi borcane de murături, cărțile n-ar scăpa cercetării.
Ce fel de murături or fi? s-ar întreba personalul BAR. Nu știu pînă acum, în peste trei decenii de lucrat la BAR, ca vreun împingător de căruț să fi deschis o carte și s-o fi frunzărit. În cazul borcanelor de murături, sînt sigur că s-ar fi întîmplat ca femeia să deșurubeze capacul pentru a verifica cu limba, ce fel de murături sînt.
Cred mai degrabă că o comparație adecvată ar fi cea cu lemne proaspăt tăiate. Cine verifică un lemn înainte de-a-l zvîrli în sobă, pentru a vedea din ce specie era copacul din care a fost tăiat?

Eu însă de fiecare dată cînd ies din sală arunc o privire asupra căruciorului. Deseori mă opresc și frunzăresc cîteva din cărțile care așteaptă să fie întoarse în depozit.
Fac asta din curiozitatea de a vedea ce mai citesc colegii mei de sală, dar și din interesul meu față de cărți.

În spatele căruciorului e un dulap cu rafturi. Aici se așează publicațiile predate.
Pe un raft, dau peste revista Arhitectura, 1930.
Săptămînal postez pe Suplimentul literar-artistic, alături de Gîndul zilnic de pe cristoiublog.ro, și materiale demne de un săptămînal: proză, eseu, amintiri, note de călătorie și documente.
Documentele sînt de regulă fotografii importante pentru amorezații de Istorie.

Am descoperit cu ceva timp în urmă virtuțiile camerei foto de pe telefonul mobil. Pînă acum nu m-a interesat camera foto. Data trecută, cînd am fotografiat Săteanca din martie 1948, număr consacrat alegerilor din 28 martie 1948, am descoperit că telefonul mobil e un aparat foto pentru neîndemînaci, ca mine.

Răsfoiesc Arhitectura în speranța că voi da de o poză demnă de a fi reprodusă pe Suplimentul literar-artistic.
Mă holbez la Poarta nouă, cum scrie sub fotografia unui proiect privind Academia, precizat ca situat pe locul doi la un concurs de proiecte.
Nu înțeleg nimic.
Academia de azi e mult mai modestă decît cea din proiect.

Intră pe ușă Nicolae Noica, aflat în căutarea mea. Văzîndu-mă cu Arhitectura, devine curios. Îi arăt planșa cu Academia. E specialist în istoria construcțiilor. Mă lămurește imediat:
Revista publica și proiecte de arhitectură supuse diferitelor concursuri. Nu e clădirea de acum a Academiei, e doar un proiect. Un proiect care n-a fost concretizat niciodată.
Renunț la fotografierea ilustrațiilor din Arhitectura. Ar fi deopotrivă de neinteresant și complicat să fac caz de ea la Documente.

După plecarea lui Nicolae Noica, îmi cad privirile pe ziarul Timpul din 1941.
Am găsit poza!
Pagina întîi a Ediției speciale despre Trecerea Prutului!
Bucata de pe raft e colecția ianuarie-martie 1941, un trimestru doar, potrivit procedurilor de bibliotecă.

Ianuarie 1941?
Ce evenimente s-au petrecut în ianuarie 1941?
Cum ce evenimente s-au petrecut?
Rebeliunea legionară!
Iau colecția de pe raft, o pun pe cărucior și prind să caut 21 ianuarie 1941.

În mersul căutării, dau peste Raportul Comisiei de anchetă a corupției din regimul Carol al II-lea, care cuprinde datele obținute de Comisiunea specială pentru controlul fondurilor secrete și de ordine publică.
Pe lista celor care s-au desfătat cu paralele ținute la secret surprind pe Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Nicolae Ralea.
E vorba de folosirea abuzivă a unei pușculițe îmbietoare în anii interbelici:
Fondul secret.

În timp ce trag în poză fragmentul din ziar, zîmbesc unui gînd melancolic.
Ion Antonescu, cel care a ordonat ancheta anti-corupție, nu poate fi nici măcar pomenit în public fără scuipătura de fascist.
Corupții de pe listă sînt azi Eroi ai Neamului!