Crenvurștii din noaptea de Crăciun

Iată că vine Crăciunul și eu tot cu ale mele de fiecare zi, de parcă sunt conectată la înaltă tensiune. Citesc, scriu, mai spăl o hăinuță, mă mai cert cu câte unii de la televizor, pentru că nu suport să mă mintă în față, nu suport aroganța cu care unii ne dau sfaturi, cum să ne drămuim mai bine sărăcia. Îmi vine în minte teoria leibniziană: „Toate câte se întâmplă nu puteau fi altfel, pentru că nu există cauză fără efect și totul este rânduit cum nu se poate mai bine”. Asemenea bietului Candide, eroul lui Voltaire, trebuie să fim convinși că trăim în „cea mai bună lume posibilă”. Așa susține mereu acest personaj, deși este biciuit, trimis la închisoare, schingiuit, încât cere să fie împușcat.

Prin urmare, nu avem nevoie de sugestii ci de autosugestii. Dacă oamenii ar trăi rău, ar sta în casele lor și gata. Dar, toată lumea aleargă după cumpărături. Mașinile au pe plafon sau în portbagaj brazi, care așteaptă să intre în casele oamenilor ”unde-i cald și bine”, vorba poeziei. Eu am primit un brăduț de plastic. Mai am unul în beci, dar nu aveam de gând să-l aduc în casă. La ce bun? Să-l împodobesc, să-mi pun sub el cadoul, ceva acolo, și să vezi ce mare surpriză când o să-l deschid. Sigur că dacă nu-i surpriză, nu are niciun farmec. Iată din nou, cauză și efect. Apoi o să mă așez în fotoliu, o să mănânc o prăjiturică, una singură, că mă ia glicemia, apoi gust din friptură, gust doar că mă amenință colesterolul, aștept să aud colindele, să primesc și eu colindători, să le dau bani, că doar mere și nuci nu au nevoie. Banul dictează! Mă rog, dar parcă văd că așa cum a fost și anul trecut, nu colindă nimeni, nu se aude niciun zgomot pe stradă, cu excepția unor pocnitori, care ne provoacă palpitații. Hei, și mai stau eu lângă brad, îl mai privesc de câteva ori, așa pieziș pentru că zilele trec și urmează să-l despodobesc, să pun frumos ornamentele și plasticul meu în cutii și să le duc din nou în beci, până la anul viitor, dacă va mai fi, sau dacă vom mai fi. Muncă inutilă. Dar tradiția trebuie să-și spună cuvântul.

„Tu, pentru că tot socotești din câte foi este plăcinta, renunți să o mai faci”, aud eu, de undeva din subconștient, vocea mamei, care mereu îmi spunea să mă las ispitită de impulsul momentului, măcar uneori. Zâmbesc… ”Care impuls?”, îmi vine să o întreb, dar tabloul cu imaginea ei în culori cenușii rămâne rece.

Îmi amintesc o întâmplare din vremea de demult apusă. Tatăl meu asculta uneori Europa Liberă. Era seara de Crăciun. Un cetățean din România se plângea că în seara de Crăciun nu are pe masă crenvurști. Era o întreagă poveste pe tema aceasta. Eu mă tot minunam. În primul rând, pentru că la noi, de Crăciun, se punea pe masă carne de porc, afumătură, cârnați și toate alea. Crenvurștii nici nu prea știam ce sunt și de ce erau atât de importanți în meniu. Acum, de fiecare dată când trec pe lângă un galantar unde sunt expuși crenvurștii, îmi amintesc povestea și îmi vine să le spun tuturor: „Acum avem crenvurști din abundență, fraților! Ne putem ghiftui pe săturate”, dar văd că nu prea cumpără lumea. A, ba, da! O doamnă, foarte ”tunată” îi spunea zilele trecute vânzătoarei că vrea câțiva crenvurști pentru cățelușul ei, pentru că e ziua lui. Am privit-o insistent și m-am gândit: Oare câți copii din țara aceasta nu-și permit crenvurști de ziua lor sau câți copii nici nu mai știu când le este ziua?
Dar să le trec din nou sub tăcere, pentru că Nașterea Mântuitorului este peste câteva zile și, cel puțin acum, să învățăm să fim mai toleranți.