Criminalul Putin, europeanul Erdoğan și binefăcătorul Biden

Au trecut vremurile când SUA și URSS se străduiau să ajungă la un numitor comun. Să renunțe la cursa înarmărilor, să colaboreze în zonele de securitate pentru a păstra o stare de aparentă normalitate. Nu puține au fost statele care își construiau strategia diplomatică în funcție de cursul celor două mari forțe. Dorința lui Mihail Gorbaciov de a aduce ”libertatea controlată” în URSS l-a surprins până și pe el, iar evenimentele l-au forțat să se țină după ele și nu invers.

Cum conglomeratul sovietic era compus din multe naționalități, un mozaic religios, răni istorice rămase nerezolvate (multe încă și astăzi, altele nu se vor rezolva niciodată) sunt unii care cred că implozia colosului a fost controlată cu un risc asumat, care are ca rol întărirea Rusiei și extinderea influenței sale în zona sa strategică.

Pe când SUA au rămas fără un competitor activ, s-au concentrat pe dezvoltarea altor coordonate, precum sprijinirea morală, dar pe căi imorale a altor state. În tot acest tempus istoric, China a reușit să realizeze ceea ce și-a propus încă din timpul lui Mao și anume de a ajunge numărul unu economic în 2020! Cu un președinte surprinzător, în persoana lui Donald Trump, SUA s-au transformat într-un stat pragmatic, iar politicile americane creionate încă din timpul planului Marshall au fost abandonate.

În timp ce U.E. nu se regăsește, ba mai mult a reușit să rămână fără unul dintre statele importante (unii zic că este singurul imperiu care încă se menține), Federația Rusă se consolidează treptat, iar politicile sale în domeniul diplomației urmăresc același scop, dar cu justificare americană. Multe state condamnă alipirea peninsulei Crimeea la vastul teritoriu rusesc, mult mai puține contestă impunerea „statului” Kosovo pe harta Europei.

Ca orice criză, fie ea și pandemică, ne demonstrează ceea ce toți știm: lipsa de pregătire a politicienilor, lipsa specialiștilor și a faptului că oamenii au devenit mai hotărâți în ideile lor, mare parte fără o argumentare logică. Una dintre explicații este că nimănui nu-i mai pasă de educație. Mare parte dintre liderii de azi nu s-ar fi calificat ca paharnici la adevărații lideri care au construit state!

În acest creuzet de idei și lipsă de strategii naționale, putem afirma că anul 2020 și anul 2021 sunt anii de boom ai industriei farmaceutice. Profitul acestora (planificat sau nu) este unul care nu suportă termeni de comparație. În acest timp, industria armamentului se vede nevoită să lucreze doar cu state fără strategie, dar care nu aduc un profit semnificativ. Trump nu a vrut să colaboreze cu acest sector.

Dacă pe planetă o fi fost vreun ins care nu a auzit de tărăboiul octogenarilor candidați la funcția supremă în SUA, după declarația lui Biden, care l-a făcut criminal pe Vladimir Putin, sigur acum a aflat.

Atât de mult a decăzut societatea americană încât un președinte ales al ei nu-și găsește cuvintele. Să fie declarația întâmplătoare, iar caracterizarea să fie accidentală? Ce înseamnă pentru ruși pierderea Ucrainei? Ce ar fi Rusia împreună cu Ucraina?

Chiar dacă pentru occidentali o Ucraină integrată în U.E. și NATO ar fi un câștig pe toate fronturile, istoria ne demonstrează că zonele geografice din jurul marilor puteri nu pot duce o politică împotriva propriilor interese. Indiferent de titulatura pe care o poartă, în lume sunt cinci mari puteri care vor rămâne: USA, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și China. În coasta lor sunt India și Pakistan!

Din regiunea noastră au început multe conflicte inclusiv cele două războaie mondiale (din Serbia și Polonia vecină) lucru firesc din punctul de vedere al statelor consolidate.

SUA, prin declarația președintelui său, s-a poziționat de partea Ucrainei (legăturile lui Biden în această țară se cunosc), iar momentan se joacă pentru a se stabili care este poziția SUA în legătură cu Turcia. Cu alte cuvinte, vrea Biden să colaboreze cu Erdoğan sau îl ajută să se adâncească într-o criză economică fără ieșire? Vizita de acum o săptămână a ministrului apărării din Turcia în România a fost în această notă și nu în aceea de a discuta cu Ciucă al nostru despre strategia NATO la Marea Neagră.

Pentru regiune, contează foarte mult rezultatul procesului planificat în SUA la începutul lunii mai cu privire la spălarea de bani dintre Turcia și Iran, care a încălcat embargoul impus de SUA. Mehmet Hakan Atilla, directorul general adjunct al HalkBank,  a fost arestat în Statele Unite 28 de luni, iar la revenirea in țară, ca răsplată că a rămas fidel, a fost așteptat la aeroport chiar de Erdoğan. Nu voi dezvolta acum riscurile Turciei în urma acestui proces, dar ele vor conta foarte mult pentru regiune, pentru stabilitatea internă a Turciei, cât și pentru colaborarea în interiorul NATO.

Până atunci, Erdoğan se concentrează pe summitul din 24 martie pe care-l are cu U.E. Ministrul de externe a anunțat că omologul său grec vine în vizită oficială pe 14 aprilie, iar curtea pe care liderul de la Ankara i-o face Egiptului pare să nu țină atâta timp cânt embargoul Arabiei Saudite împotriva Turciei se menține iar relațiile privilegiate dintre Ankara și Doha par să sfideze logica chiar și în Orientul Mijlociu.

Între timp, lui Ömer Faruk Gergerlioğlu, deputat HDP (pro kurd), i-a fost ridicată (ieri) imunitatea ”pentru propagandă teroristă” pe logica enunțată și la noi de Florin Cîțu. Asistăm la un scenariu care nu este nou pentru turci. Acesta este așteptat la închisoare. Doar că poliția nu are voie să intre în Parlament, iar fostul deputat nu vrea să iasă din instituție. Pe fondul acestei tensiuni, căci poporul turc este unul emotiv, a fost depusă la instanță o cerere prin care se cere desființarea partidului HDP, partidul acestui deputat care nu va fi singur în închisoare. Șeful partidului și o parte dintre colegii săi sunt deja de prea mult timp în închisoare! Cum pragul electoral în Turcia este de 10%, procentele electorale vor fi îndrumate cum trebuie iar opoziția, și așa apatică, se va dilua ca pe vremea lui Atatürk, când nu exista decât partidul său.

Scrisoarea trimisă lui Erdoğan de zeci de senatori și congresmeni americani în care-i cereau să respecte drepturile omului va rămâne doar un document pentru istorici. Politicienii sunt preocupați de lucruri mult mai pragmatice.

Ce va ieși din summitul dintre Turcia și U.E.? Ce va face U.E. în privința migranților sirieni adăpostiți în Turcia? Se va hotărî restabilirea ordinii în Siria? I se vor tăia speranțele neo-otomaniste lui Erdoğan? Vor exista condiționări cu privire la Sfânta Sofia? Se va discuta de rachetele S400? Va întreba cineva de libertatea presei sau de drepturile omului? Turcia, știm că vrea în UE!
Și cum toate acestea se întâmplă în proximitatea noastră, România va face ceva sau doar va asista „fără mandat” la discuții?