Crocodilii care se autofinanţează

2. Cum s-au chinuit niște tipi să fie înhățați de niște reptile plictisite de moarte

E 12.30.
Ajungem, în sfîrşit, la istoricul cîmp de bătălie dintre om şi crocodili.
O platformă de beton înconjurată de apă. Pentru spectatori, două rînduri de tribune. Cea mai rîvnită e tribuna de jos, de lîngă platformă, plină ochi deja cînd ajungem noi. Ne mulţumim cu tribuna a patra, unde ne facem loc la bara de fier, pe care ne aşezăm coatele. Fetele din grup sînt fericite. Aici, la vreo zece metri înălţime, se simt în siguranţă. Atîta lucru ştiu şi ele de la Zoologie. Că, spre deosebire de vrăbii, crocodilii nu zboară. E drept, pot face salturi din apă, ca să prindă, clămpănind, ceva de mîncare, dar, oricît de agili ar fi, n-ar putea ajunge pînă aici, la noi, cu menghinele lor ucigătoare. Pînă la debutul confruntării, întreg spaţiul e un tămbălău uriaş:

Muzică din megafoane, ţipete ale copiilor, inşi care îşi fac loc cu coatele.
Toată această tevatură nu-l deranjează pe un crocodil, care trage la aghioase pe platforma de beton. În apa cu margini asemenea unor trunchiuri de copaci, alţi crocodili moţăie şi ei, sătui probabil pînă peste cap de iarmarocul din jur.

Se face 12.45.
Muzicile încetează brusc.
Se curmă la fel de brusc şi gălăgia spectatorilor.
În această tensiune maximă, cum o fi fost probabil înaintea bătăliei de la Waterloo, difuzoarele revarsă cunoscuta melodie din „Războiul stelelor”. Pe acest fundal de aţîţare, ţîşnesc de undeva, din ceea ce i-am zice culise, doi tipi desculţi, într-un costum de gimnaşti ai începutului de secol, cu o bandă roşie strînsă în jurul ţestei. După avîntul cu care au ieşit din culise înţeleg că sînt reprezentanţii noştri, ai oamenilor, în confruntarea cu crocodilii. Mă aşteptam, ştiind de ce sînt în stare reptilele alea solzoase, cu fălcile ca nişte drujbe, să apară nişte zdrahoni.

Ghida ne risipeşte nedumerirea.
Pentru bătălia cu crocodilii e nevoie, pe lîngă îndrăzneală, de agilitate. Forţei greoaie trebuie să i se opună zvîrluga de ţipar a inteligenţei.
Pliantul primit la intrare ne previne că misiunea celor doi stă în sub semnul încercării de destin. O confirmare a primejdiei la care se expun ne-o dă faptul că respectivii încep să se roage. În altă împrejurare, m-aş fi întrebat cum de-şi permit asta, în timp ce în jurul lor pîndesc vreo zece crocodili. De asemenea, ar fi trebuit să mă mir de ce-i lasă crocodilii să se roage. Nu-i exclus să mi se răspundă că, fiind şi ei copii ai lui Dumnezeu, crocodilii nu atacă nişte oameni care se roagă. E drept, ei, crocodilii, nu-şi fac cruce, dar mai ales nu ţin post de carne. Asta nu înseamnă însă că nu respectă religia altora. Semn că şi-n lumea crocodililor a pătruns toleranţa religioasă. Înţeleg că fioroasele reptile au stat nemişcate cît timp respectivii s-au rugat. Înţeleg că n-au tresărit nici cînd s-au spart ţevile muzicii din „Războiul stelelor”. Crocodilii n-au, probabil, ureche muzicală. Nu înţeleg însă de ce, după terminarea rugăciunii, crocodilii stau mai departe nepăsători, deşi pe teritoriul lor au pătruns nişte străini.

Mă străduiesc să intru în pielea crocodilului.
Am vreo juma’ de tonă greutate, fălci în stare să reteze în doi timpi şi trei mişcări un stîlp de înaltă tensiune. Stau pe asfalt, în bătaia soarelui, cu ochii pe jumătate închişi. Nu departe de mine se agită prosteşte, neanunţaţi şi neinvitaţi, doi cetăţeni. Ar fi de ajuns un salt scurt, o clămpănitură, şi fiecare dintre cei doi agitaţi ar rămîne doar pe jumătate.
N-am însă nici un chef.
Am luat micul dejun.
E cald şi bine.
Ce rost are să las baltă siesta şi să-mi fac de lucru inutil cu aceşti doi inşi care, probabil, n-au treabă?!

Despre crocodili nu-mi pot da seama ce vor. Nu deţin încă însuşiri paranormale, pentru a deveni, fie şi preţ de cîteva clipe, om cu creier de crocodil. Pe cei doi cetăţeni îi pricep. Ţin morţiş să se bată cu crocodilii. Sau, dacă judecăm după încordarea spectatorilor, să fie rupţi în bucăţi. Că e aşa mă conving imediat. După ce s-au rugat, cei doi pun mîna pe nişte beţe şi se apucă de mişcări ce-ar putea fi comparate, în absenţa unei metafore mai acătării, cu gimnastica de înviorare. Capetele beţelor sînt ascuţite. Necunoscătorii ar fi tentaţi să creadă că apropierea beţelor de imaginea unor suliţe anunţă o luptă pe viaţă şi pe moarte. Doar cîteva clipe îmi trebuie pentru a-mi da seama că ascuţişul beţelor are menirea de a-i provoca pe crocodilii nepăsători, ce nu acordă frămîntaţilor nici măcar o privire dispreţuitoare. Unul dintre tipii provocatori se apropie de crocodilul uriaş, lăţit pe asfalt, şi-l împunge cu vîrful ascuţit al bastonului. N-am fost în viaţa mea crocodil. Îmi e imposibil, aşadar, să declar ce-aş fi făcut eu în locul respectivului animal. Om fiind, mai mult ca sigur că i-aş fi cîrpit una peste bot cetăţeanului care, nitam-nisam s-a luat de mine ca boala de omul sănătos. Crocodilii sînt, pare-se, mai înţelepţi decît oamenii. În consecinţă, monstrul de vreo cîteva sute de kilograme nici nu tresare la numeroasele înţepături. După vreo duzină de provocări, inclusiv una ce pe mine m-ar fi făcut să turbez (huliganul l-a călcat pe coadă!), crocodilul cască gura şi clămpăne scurt. Nu-mi prea dau seama ce-a vrut să-i comunice respectivului prin asta. Poate să-l lase în pace. Dar, mai ştii, poate se vor fi înţeles. Oricum, sigur e că, după ce şi-a făcut clămpănitul, crocodilul s-a întors la amorţeala-i funciară. Cînd reptila a deschis gura, junele cu băţul a sărit înapoi, arătîndu-ne o faţă îngrozită. Plătitorii de dolari l-au luat în serios. Spectatorii mai slabi de fire au slobozit un ţipăt scurt. Ar fi fost normal ca tipul să lase crocodilul în pace, luînd-o din loc şi trecînd la treburi mult mai importante. El însă, ca şi tovarăşul lui, se dădea de ceasul morţii să se bată cu crocodilii. Nu altfel îmi explic de ce al doilea, care a asistat la scena cu clămpănitul, a prins bine băţul şi a început să se lege de crocodilii de prin apă. Aceştia, asemenea tovarăşului lor de breaslă, n-aveau nici un chef să sfîşie un om. Astfel că, în loc să se repeadă asupra obrăznicăturii, crocodilii din apă s-au dat la fund.

Era limpede că evitau din răsputeri provocarea.
Cei doi însă, oameni fiind, nu s-au lăsat. Aplecaţi asupra apei au pus mîna pe un crocodil şi, trăgîndu-l de coadă, l-au scos pe uscat.
Crocodilul ce să facă?
Să-şi pună mintea cu nişte neisprăviţi?
S-a lăsat tîrît pînă în mijlocul arenei, ba, mai mult, s-a lăsat călărit de unul dintre juni. Cînd acesta din urmă, sărind de pe spatele solzos, s-a apucat de cîteva plecăciuni, drept răspuns la aplauzele furtunoase, crocodilul a şters-o în apă. Cei doi l-au lăsat în pace. După privirile lor, mi-am dat seama că sînt în căutarea altui client. Respectivul, tot un crocodil, se afla în partea cealaltă a bazinului. Îmi dau seama că inima acestuia era cît un purice. Realiza că neastîmpăraţii caută ceartă cu lumînarea. Şi, într-adevăr, aşa s-a întîmplat. Bietul crocodil a fost tîrît în arenă şi pus să-i urmărească pe cei doi. Spre spaima doamnelor şi domnişoarelor, crocodilul le-a făcut pe plac respectivilor. I-a fugărit pînă-n culise. După care s-a întors în apă şi s-a pus pe somn. Cei doi au ţîşnit la loc în arenă pentru a beneficia de un nou ropot de aplauze. Nemeritate, după opinia mea, deoarece aplauze merita crocodilul. Nu de alta, dar spre deosebire de cetăţeanul în chimono, dovedise o stăpînire de sine ieşită din comun.

Şi uite aşa, timp de vreo oră, am asistat la o bătălie pe viaţă şi pe moarte între oameni şi crocodili.
O bătălie în care oamenii ţineau morţiş să fie rupţi în bucăţi de către crocodili, iar aceştia n-aveau nici un chef s-o facă. Punctul culminant al acestei confruntări a fost atins spre final, cînd unul dintre juni a deschis fălcile crocodilului de pe uscat şi şi-a vîrît capul în gura larg deschisă. Toată lumea a încremenit de spaimă. Eu însă de teamă că respectivului n-o să-i iasă pasienţa. Nu de alta, dar crocodilul părea atît de fără chef încît se contura riscul de a nu vrea să-şi deschidă fălcile. Pînă la urmă, a făcut-o. Şi-mi dau seama de ce. Ştia că refuzînd, junele se va ţine de el încă vreo cîteva zile. Or, ceea ce îşi dorea crocodilul era să fie lăsat în pace. Astfel că şi-a desfăcut fălcile, l-a lăsat pe june să-şi vîre capul şi, cînd acesta şi l-a tras, a clămpănit scurt. Evident, junele a prins a se răsuci într-o parte şi-n alta, culegînd aplauze pentru curajul său.

Repet:
Aplauze, ba mai mult, aclamaţii, merita crocodilul, care şi-a întrerupt siesta ca să-i facă hachiţele tînărului neastîmpărat din motive care-mi scapă.
Muzica de rigoare, adică solemnă, plesnind de triumf, însoţeşte finele spectacolului.
Spectacolul a purtat titlul „Lupta pe viaţă şi pe moarte dintre oameni şi crocodili”. Spectatorii, în marea lor majoritate americani, părăsesc tribunele cu satisfacţia de a fi asistat la victoria spectaculoasă a omului asupra crocodilului. Făcîndu-mi loc printre aceşti mestecători de gumă-în şorturi şi maiouri, cu pălării locale vîrîte pe gît de şmecherii thailandezi, cutez a împărtăşi o opinie contrară:
Am asistat la o victorie a crocodilului asupra omului.

Specia noastră, reprezentată în arenă de cei doi tipi obraznici, şi-a dovedit încă o dată iresponsabilitatea faţă de responsabilitatea crocodililor. În timp ce înfricoşătoarele reptile s-au comportat cu un calm de invidiat, refuzînd provocările omului, cei doi s-au dat în stambă, făcîndu-se de rîs prin perseverenţa de a-i scoate din sărite şi a-i împinge la clămpănitul menit a face dintr-un om cîteva bucăţi de carne zvîrcolindă!

(Va urma)