Crocodilii care se autofinanţează

4. Elefanţii linguşitori

Crocodilii nu sînt singuri în materie de autofinanţare. Thailanda se mîndreşte cu un animal devenit simbol al regatului: elefantul. Ca şi crocodilul, acesta trebuie întreţinut. O chestie destul de scumpă, dacă ne gîndim la proporţile elefantului. O comparaţie cît de cît fericită în problema alimentării ar fi cea dintre o fabrică de lustre şi un combinat siderurgic. Evident, elefantul e combinatul. Cu o singură deosebire:
Că burdihanul său nu are nevoie de cărbune, ci de frunze, banane, trestie de zahăr.

Autofinanţarea elefantului se aseamănă pînă la un punct cu autofinanţarea crocodilului. Precizez, pînă la un punct. Elefanţii beneficiază prin raportare la crocodili de accesul liber al turiştilor. Astfel, prin numeroase locuri din Thailanda am întîlnit elefanţi care se furişau pentru a smulge de la trecători un snop de banane. Principala ţintă a linguşirii lor o reprezintă copiii. Cum văd un prichindel, elefanţii, indiferent de mărimea lor, se dedau la tot felul de şiretlicuri: agită trompa, se foiesc de pe un picior pe altul, zbiară melancolic.

Printre indicaţiile secrete cărora li se supun se numără şi lăsatul la mîngîiat. Nimic nu dă gata mai repede un turist decît să alinte un elefant pe fălci sau pe unul din picioarele cît un furnal. Ca să nu mai spun că încîntarea atinge extazul cînd vine vorba de trompă. Toate acestea se plătesc însă. Pentru a vedea un elefant la lucru, altfel zis, la pus pe halit cu trompa, trebuie să faci rost de banane. Nimic mai simplu. În jurul fiecărui elefant stau la pîndă vînzători de banane. Scoţi dolarul, iei ciorchinele de banane şi, din acel moment, ai şansa de a vedea cum mănîncă banane un elefant. Îndemnat şi de îngrijitor, ai pus în trompă ciorchinele şi, cît ai clipi din ochi, acesta dispare în burdihanul pachidermic. Dacă vrei să continui distracţia, mai scoţi din buzunar cîţiva dolari şi mai cumperi un ciorchine. E mai ceva ca păcănelele de la cazinou. Poţi s-o ţii aşa, cu scosul dolarului din buzunar şi vîrîtul lui, prin intermediul ciochinelui de banane, o zi întreagă, pînă-ţi dai gata  contul  din bancă.

La fel de costisitor e şi un alt serviciu pe care ţi-l pot oferi elefanţii: călărirea. În satul Moon din junglă s-a dezvoltat o adevărată industrie a mersului cu elefantul. Nu departe de centrul satului, se află ceea ce am putea numi autobaza elefanţilor. Urci pe nişte scări de lemn într-un soi de prepeleac. La peron apare imediat un elefant dotat cu un lădoi cît rampa unei furgonete. Ştiindu-şi rolul pe de rost, uriaşul mişcător trage la foişor în aşa fel încît lădoiul se lipeşte de marginea scîndurii. Asemenea unui autobuz, elefantul e prevăzut cu şofer. Acesta, un thailandez micuţ, îl conduce de pe grumaz, folosind drept volan călcîiele. Dacă ai plătit , fireşte, păşeşti din foişor în lădoi, te aşezi pe o banchetă şi, împins de un cetăţean, pe cît de micuţ, pe atît de ferm cu mijlocul de locomoţie zoologic, elefantul se pune în mişcare. Căţărat pe spinarea gigantului cu trompă, faci cîteva ture, legănîndu-te suficient de tare ca să te sperii, dar nu atît de puternic încît să cazi şi să-ţi rupi gîtul, după care, întors la parcare, treci din lădoi pe podişul de scînduri, cobori scările şi ajungi pe pămînt. Cu excepţia seismelor catastrofale, acesta stă nemişcat. Eşti atît de fericit c-ai scăpat cu viaţă încît, scoţînd din buzunar încă vreo cîţiva dolari, cumperi un ciorchine de banane pe care-i pui în trompa elefantului. Nu încape nici o îndoială că-i vorba de un bacşiş. De acest adevăr e conştient şi elefantul. Reacţia lui nu diferă cu nimic de cea a unui ospătar cînd i-ai spus „păstrează restul!”. Respectivul ia banii din farfurioară şi-i aruncă nepăsător în buzunarul uriaş al şorţului.Cam aşa procedează şi elefantul. Cu singura deosebire că el înşfacă bacşişul cu trompa şi-l vîră în burdihan, şi nu în buzunarul şorţului de serviciu.

(Va continua)