Cu gândurile la raze

Când mai iau câte-o pauză de urât specia umană, propagandiștii guvernului cuantic le vorbesc cumpărătorilor de NFT-uri despre „citirea gândurilor de către IA” (celor slabi de înger nu le recomand vizionarea, întrucât personajele sunt sinistre chiar și într-o galerie a psihopatiilor, iar minciunile înșiruite le pot produce depresii). Scenariul scurt: într-un viitor „pentru care deja avem tehnologia” Big Brother o să te poată sălta pentru infracțiune detectabilă în arhiva activității mintale din ultimul an. Pornind de aici, ți se toarnă la foc automat un șir de „aplicații”, una mai stupefiant de stupidă decât cealaltă – și în majoritate inutile pentru persoanele obișnuite – și apoi ești lăsat să savurezi „viitorul luminos”. Însă niciun șir supraaglomerat de informații incomplete, inexacte sau false nu ne permite să ajungem în mod valid la concluziile pe care ni le prezintă. Dacă mai combinăm asta și cu plasare de produse și nevoi, avem rețeta perfectă a unui boom tehnologic în care sunt implicați mult prea mulți colportori pe cap de cunoscător ca să iasă altceva decât friptea.

Există, într-adevăr, tehnologia necesară pentru a detecta anumite activități ale creierului. Pe de o parte, destul de răspânditul EEG, iar pe de altă parte, o pleiadă de sisteme mai complicate și mai netransportabile, în frunte cu fMRI. În ambele cazuri vorbim despre detectarea unor activități electrice sau fiziochimice la nivel cerebral care pot fi corelate cu determinații precise din mediu. Nu vorbim despre ce anume gândește subiectul studiului, ci despre ce zonă din creier devine activă în anumite împrejurări, stabilite de cercetători. În unele cazuri putem vorbi și despre modalitate și cantitate. În primul rând, niciun astfel de studiu nu poate fi validat științific fără o metodologie de control, pentru că logica ne cere să fim atenți nu doar la concordanțe, ci și la variații și diferențe. Dar să presupunem că sunt realizate corect, așa cum ne spun reviste până mai ieri prestigioase. (Pe lângă faptul că acuratețea și probabilitatea descoperirilor din acest studiu sunt jalnice, metodologia e mult prea condusă pentru ca rezultatele să aibă relevanță, dar noi presupunem că nu există aceste neajunsuri și că titlul e parafat științific.) Și să mai presupunem că investigațiile se pot desfășura pe termen lung, astfel încât să deținem o arhivă cerebrală a unei persoane pe o lună, să zicem. Creierul uman poate avea 60.000 de gânduri pe zi, dacă e să ne luăm după savanții de serviciu. (Sigur, ar trebui să specificăm clar la ce ne referim când spunem „gânduri”, dar asta e altă problemă.) Să presupunem (din nou) că putem scana cele două milioane și jumătate de gânduri dintr-o lună. În mod normal ar ocupa, suprapuse, întregul spectru de referință. Care e banda de „răutăți”? Putem fi siguri că individul care fură un obiect de pe un raft are o activitate cu totul diferită de a celui care l-a pus acolo? Sau că „hărțile noastre” prezintă diferențe clare între plăcerea sexuală obținută cu consensul partenerului și cea obținută fără consens? Sau de cea obținută cu consens, dar în mod ilicit?

E frumos să credem în progresul cunoașterii, dar e mai înțelept să recunoaștem ce știm cu adevărat. Ceea ce putea fi dedus logic de la bun început, punând într-o inferență ușor mediată premisele logice, au început să miroasă și unii specialiști. Da, instrumentele actuale pot detecta multe lucruri în cutia craniană, uneori foarte importante (dacă ne gândim la medicină), dar când vine vorba de traducerea în termeni concreți a activității cerebrale avem de-a face mai degrabă cu orbecăieli și speculații decât cu certitudini. Ar fi mult mai cuminte o reevaluare a obiectivelor, dar cine are timp de așa ceva în goana actuală după surse de finanțare și celebrități cu longevitate de drosofilă? Majoritatea cercetătorilor nici măcar nu iau în calcul obiective care nu au aplicabilitate „imediată” pentru „sursele oficiale”, iar când vine vorba de etică… ultimii trei ani ne-au arătat foarte clar câte parale face. N-am auzit, dar m-aș bucura să existe cercetători care se ocupă de „citirea gândurilor” celor afectați de dislexie sau discalculie, ori de căutarea unor soluții pentru inhibiția logico-matematică indusă pe scară largă de un sistem educațional nivelator.

Tehnologia pe care o avem astăzi la dispoziție este uimitoare, și trebuie să fim recunoscători că ne poate sprijini într-o mulțime de activități, fie ele și banale. Dar când vine vorba de „noile tehnologii” vânturate de proaspeții deștepți „neînțeleși” trebuie să fim puțin atenți. Ce fel de exemple de utilitate ni se oferă? Ne dorim ceea ce ni se prezintă fără ca prezentatorul să fie nevoit să facă un efort ca să ne convingă sau să introducă în joc pedepse ori recompense? Ce pregătire are prezentatorul și ce interese? Ș.a.m.d. În lume se înființează în fiecare zi sute sau mii de start-upuri care promit metaversul, un viitor științifico-fantastic în care ceasul de la mână o să fie mai inteligent ca stăpânul (chestie care deja nu mai e atât de futuristă) și alte fofeze abracadabrante. Sub 1% dintre ele își ating obiectivele mai mult sau mai puțin inițiale, și asta numai după un ajutor generos din partea guvernelor și a corporațiilor. (Cine-și imaginează că pentru a crea noul „unicorn” care să ia lumea cu asalt doar pentru că are o idee bună și poate face rost de mijloacele financiare ar face bine să studieze puțin istoria ultimelor trei decenii.) Orice discuție despre citirea gândurilor și determinarea relelor intenții înainte de punerea lor în practică poate fi fascinantă, la fel ca și cele despre posibilitățile de calcul cuantic, dar toate rămân la stadiul de exerciții de gândire, așa că nu ar trebui să le vânturăm ca pe realități care bat la ușă. Mai ales când dincoace de ușă e Vestul Sălbatic al celor care duc curci la raze.