Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan

2. Nu mi-am închipuit că Ceauşescu putea fi atît de slab

Înainte de a prezenta şi alte scenarii care au condus la răsturnarea lui Ceauşescu, vă propun să refaceţi, cu cîteva amintiri, imaginea zilelor premergătoare evenimentelor din decembrie 1989.
Eram atunci la revista „Teatrul“. Am avut mare noroc scăpînd de cotidian, de „Scînteia tineretului“. Mai ales în ultimii ani ai lui Ceauşescu, era greu de condus un cotidian. În timpul vizitelor lui rămîneam în redacţie pînă dimineaţa. Pînă pe 18 decembrie, nu ascultasem „Europa liberă“ şi nici un alt post străin. Nu ştiam de ce s-a întîmplat la Timişoara. Şi luni, 18 decembrie, m-am dus la Consiliul Culturii. Aveam un război al meu: voiam să schimb formatul revistei. Revista avea un format tip caiet, plicticos. Puţină lume ştie, dar modificarea machetei – o chestiune tehnică – trebuia aprobată de Ceauşescu. Era un coşmar pentru mine. De fapt, regimul Ceauşescu s-a prăbuşit fiindcă ajunsese la aberaţii ca asta. Nu voiam o revistă anticeauşistă, nici anticomunistă. Voiam să fie mai bună din punct de vedere profesional. Fusesem la un colocviu în Sicilia şi, acolo, revista noastră era cea mai urîtă. Fusese expusă, dar n-a luat-o nimeni. A rămas prizărită pe rafturi. Şi, întors acasă, am vrut s-o modific. Atunci a început un calvar care a durat vreo şase luni – cu aprobări, modificări. Deci, mă dusesem, cum am spus, din nou cu această problemă… La Consiliul Culturii eram subordonatul a două direcţii: direcţia Teatrului şi direcţia Literaturii. Cu amîndoi directorii mă înţelegeam, dar şi ei, săracii, la rîndul lor, erau sub vremi. Unul tocmai primise indicaţii de la Tamara Dobrin de a-l da pe prima pagină pe Nicolae Ceauşescu. Era numărul de după Congresul al XIV-lea. Mi s-a părut o aberaţie: deasupra scria revista „Teatrul“. De obicei, făceam naveta între cei doi directori: cînd îmi dădea unul o indicaţie, eu mă duceam la celălalt şi îi ceream sprijinul. Atunci m-am dus la cel de la direcţia literatură, Radu Constantinescu, care era un om luminat. I-am explicat de ce nu pot să-l pun pe Ceauşescu în revistă. „Mai ştii, s-ar putea nici să nu mai fie nevoie“, mi-a sugerat el. Nu am înţeles imediat. Dar pe coridor m-am întîlnit cu doamna Dina Cocea, care s-a oferit să mă ducă cu maşina pînă la revistă. Pe drum, am aflat că toţi directorii fuseseră chemaţi la instruire. Dar, de fapt, în acea luni, a avut loc celebra instruire la toate instituţiile din ţară. Atunci am aflat ce se întîmpla la Timişoara. Seara am ascultat şi radioul. N-am crezut nici într-un moment în acea săptămînă că Ceauşescu va fi răsturnat.

Aţi avut vreo presimţire, vreo premoniţie privitoare la schimbările ulterioare de după aceea? Chiar a vieţii dumneavoastră.
Nu-mi duc aminte să fi avut. Eu, în acea perioadă, m-am hotărît să scriu o carte de proză, o satiră virulentă. Mi-am zis: o scriu, o bat la maşină, îi pun nişte coperţi… am o carte. Eram sigur că nu ar putea fi publicată. Prima carte, „Personaje de rezervă“, trecuse greu. Şi erau, totuşi, povestiri comico-satirice. Mai ales că viaţa literară se înrăutăţise. Deci, această carte n-avea cum să treacă. Poate asta a fost o premoniţie… Ca toată lumea, urmăream şi eu evenimentele din Uniunea Sovietică şi eram încîntat de ceea ce scria presa. Mi se părea un rai gorbaciovismul. Ziceam să vină şi la noi, să putem scrie profesional cel puţin. Repet nu m-am gindit nici o clipă că Ceauşescu e atît de slab.

Alte planuri nu mai aveaţi?
M-a prins Revoluţia cînd mai aveam de scris un capitol la „Istoria literaturii proletcultiste“. Băteam textul la maşină. Deşi ştiam că nici cartea asta nu va trece. Şi, fiind obligat să scriu despre volumul lui Beniuc din 1945, l-am citit în întregime pe Beniuc şi mi-a plăcut extraordinar. Mai ales debutul. Era o dramă – eu voiam să scriu un studiu despre poetul legionar Mihai Beniuc. Lucru care, bineînţeles, nu ar fi putut apărea în veci în România lui Ceauşescu. Era şi absurd pentru că toată lumea îl considera pe Mihai Beniuc comunist. Dar, în primul lui volum, eu puteam să demonstrez, că tot energetismul de genul „cînd voi izbiti odată eu cu barda…“, toată nevoia de a înfrînge un obstacol era, în ultimă instanţă, un energetism naţionalist. Poate legionar. De Dreapta. Nu întîmplător, volumul de debut, publicat în perioada Antonescu, a avut un mare succes… Apoi, mai aveam în plan un eseu despre Veronica Micle. Da, o idee foarte interesantă. Am scris şi am citit foarte mult pe această temă. Deci, Veronica Micle joacă un mare teatru. Fusese mult influenţată de imaginea doamnelor de salon din Franţa. Se vede aceasta din scrisorile ei către Eminescu. De fapt, trebuia să facă şi ea un salon. A şi avut unul la Iaşi. Eminescu era una din piesele ei de salon. În acest mod teatral de doamnă de salon, ea trebuia să aibă un poet care să fie geniu, care să fie bolnăvicios şi pe care să-l iubească. E foarte interesant: pe cît de supusă îi este lui Eminescu, pe atît de rea este cu alţi pretendenţi. Se vede din scrisorile ei către aceştia. Se considera inspiratoarea lui Eminescu. Ea era conştientă că prin acest rol extraordinar va intra în istorie. Nu l-a iubit niciodată pe Eminescu! Credea doar în această comedie: e femeia care îl inspiră pe marele poet. Apoi, alt proiect eşuat – începusem să scriu „romanul Vintilesei“. Voiam să fac, în genul lui Marquez, un alt Macondo. Nu nişte povestiri… Aveam şi finalul cu un sat dărîmat în întregime. Probabil, obsesia lui Ceauşescu de a dărîma… Şi în locul satului a fost plantată o livadă uriaşă cu pomi care aveau flori diferite. În final, de pe un deal, activiştii de la judeţ priveau încîntaţi de aspectul estetic. Adică ce frumos se vedea această livadă pe locul fostului sat!

(Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, convorbiri cu Constantin Iftime, editura Contraria, București, 1993)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii