Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan

3. Era ca la „rivoluţie“, ca în Caragiale

Cum aţi luat contact cu revolta străzii din zilele acelea de decembrie?
Pe 21 decembrie eram la bibliotecă. Reuşisem să ascult „Europa liberă“, dar nu credeam că se va mai întîmpla mare lucru. Cînd am plecat, la ora 12.00, am văzut că femeile de la garderobă tremurau. Mi-au spus că s-a întrerupt demonstraţia. Şi am luat-o spre revista „Teatrul“. Piaţa Palatului era blocată. Am ocolit şi am ajuns la redacţie. Pe urmă am revenit în Piaţă, dar mai mult ca spectator, ca participant la ceva senzaţional în care nu aveam încredere. Seara, pe la 20.00, am avut şi un conflict… În afară de cei care stăteau la baricadă şi strigau – era un fel de du-te-vino – ceilalţi oameni mergeau agale la braţ. Era ca la „rivoluţie“, ca în Caragiale. Două fetişcane, însoţite de doi tineri, se duceau de mînă la revoluţie. Şi eu, cu spiritul meu sarcastic, nu m-am putut stăpîni să nu reacţionez: „Uită-te, domnule, merg şi ăştia la rivoluţie“. Eram cu cineva. Bineînţeles, ei s-au întors şi unul a început să strige că sînt securist. Noroc de altul dintre ei care a lămurit lucrurile, liniştindu-i: „E o provocare!“ Mi-am amintit aceste scene după aceea, la demonstraţiile din 1990. Era aceeaşi isterie. Poate eu voiam să gîndesc ca Ceauşescu! Trebuia neapărat să se ţipe la mine? Cînd n-am mai gîndit ca Iliescu, am observat că oamenii lui tot aşa ţipau. Se găseau aceleaşi femei congestionate care agitau braţele…
După întîmplarea respectivă, în seara de 21 decembrie 1989, bîntuind prin Piața Universității ca simplu observator, m-am împrietenit cu o doamnă şi cu fiica ei. Ea era soţie de ofiţer, după cîte am înţeles. Mi-a povestit că fiul ei a trăit foarte rău ca student, fiind dus la muncile agricole. Ca să vezi! Eu îmi petrecusem copilăria și adolescența dus la muncile cîmpului de ai mei și nu eram deloc supărat pe regimul Ceaușescu. Cele două trăiseră bine, la București, și erau supărate. Apoi m-am întors şi am luat-o pe jos spre casă. La Universitate, circulaţia era blocată. Am văzut şi eu cum a fost arestat unul – prins de mîini, împins cu brutalitate. Locuiam la etajul 4, pe Ștefan Cel Mar, fereastra mea dădea spre Piaţa Universităţii şi am auzit strigătele de acolo. Alături de bloc era un fel de cooperativă. Pe la vreo 12.00 noaptea, cineva a bătut jos, în poartă, la cooperativă, şi a spus: „Hia să mergem, că nu mai e coadă la benzină“. Eu trebuia să merg la Cluj. Aveam bilete deja cumpărate. Dimineaţa, pe 22 decembrie, m-am dus în Piaţa Amzei, să dau biletele înapoi. Atunci mi s-au părut alte lucruri în neregulă, ca în seara trecută. Scutierii nu aveau alt scop decît să ducă, să fugărească demonstranţii înspre Piaţa Universităţii. N-am sesizat ciudăţenia atunci, dar, ulterior, cînd am început să mă îndoiesc de Revoluţie, mi-au revenit din subconştient aceste lucruri suspecte. Ceva contravenea logicii. Normal era să-i îndepărteze de Intercontinental – acolo erau străinii cu camere de luat vederi. Dar tocmai acolo era tărăboiul. Am ieşit în dimineaţa aceea din casă şi am luat-o pe Ştefan cel Mare pe jos. Atunci mergeam mult pe jos. Şi am văzut masele de oameni venind de la Pipera. Eu m-am culcat seara cu gîndul că totul s-a terminat. Şi deodată am văzut mulţimea care venea. Mă uluia faptul că toţi mergeau în pas alergător. Şi erau de o disciplină perfectă. Poate era instinctul masei. Au mers mai repede decît mine. Cînd am ajuns în Piaţa Amzei, ţin minte, în centru se auzeau împuşcături – se trăgea în aer. Sărindarul era aproape de Piaţa Palatului. Femeile erau foarte înspăimîntate. În dreptul redacţiei, femeile de la tipografia „Luceafărul mi-au strigat: „Domnule, plecaţi acasă, e grav“. Dar am urcat în redacţie. Eram în relaţii bune cu secretarul cu propaganda, Vasile Bontaş. Lucrasem împreună. Era un om care a făcut foarte mult pentru presă. Atunci era secretar cu cultura şi propaganda la Galaţi. El mă suna din cinci în cinci minute să-i spun ce se mai întîmplă. Aveam numai zvonuri şi, cînd i-am spus că Ceauşescu a plecat, a părăsit şi el sediul. Într-un fel l-am ajutat – masele revoluţionare au devastat sediul la Galaţi.

Aţi văzut scena plecării elicopterului?
Nu. M-am dus apoi în Piaţă şi am văzut acea faimoasă maşină cu megafoane care, ulterior, s-a dovedit a fi a Securităţii. Am auzit citindu-se lista noului guvern din care făceau parte Corneliu Mănescu, Ana Blandiana şi alţii. Plecarea cu elicopterul n-am apucat-o. Mă duceam în Piaţă şi mă întorceam – nu aveam convingerea că va fi un moment istoric. Cînd am aflat că la televizor se va transmite ceva, mă întrebam: cine face asta, cine îl răstoarnă pe Ceauşescu? Învăţasem şi eu ceva din istorie: trebuia să vină cineva să îl răstoarne. Cînd a apărut Iliescu, am avut un sentiment de siguranţă. Mi-am zis: „Da, tovarăşe, m-ai luminat“. Erau, într-un fel, comuniştii mei, gen Ion Cristoiu, nu cretinii pe care-i întîlnisem pînă atunci. Totuşi, eu pe Iliescu îl ştiam ca un comunist luminat. Şi am zis că poate vor veni ăştia mai luminaţi. Am plecat după asta să conduc pe cineva care şedea în Militari. Era o nebunie în Bucureşti. Toată lumea se căţara pe orice mijloc de transport şi striga: „Victorie!“ Dar, alt lucru interesant. Urcînd pe lîngă Academia Militară – încă nu începuseră teroriştii – un cetăţean distribuia pe gratis „Libertatea“. Am deschis şi cînd am văzut pe prima pagină editorialul de Stelian Moţiu „Jos Ceauşescu!“ şi o poezie de Mihai Bărbulescu, ceva tot cu „Jos Ceauşescu!“, am fost convins că nu e nimic nou.

(Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, editura Contraria, București, 1993)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii