Cu Lumină pre moarte călcând

Hristos a Înviat!
Dintre toate darurile, e cel mai de preț, cum numai Dumnezeu putea să încununeze Pământul. La naștere primim darul Vieții, apoi darului Botezului în apă sfântă, apoi, odată cu Învierea lui Isus Christos, în fiecare an, pentru toate generațiile, născut din suferință, botezul Luminii. Luând Lumină de la biserică, în ultimii ani adusă direct de la Ierusalim, ne întâlnim cu Isus Christos pe drumul dragostei Sale către Tată. Quo vadis? Dar noi, noi încotro mergem? Am auzit pe cineva întrebându-se de bătrânii din satele izolate, de cei uitați de lume: aceia de unde își iau Lumină? Acolo coboară Dumnezeu Însuși, săracii lui Dumnezeu adorm și se trezesc în Lumină.
În multe localități, după ce iau Lumină de la biserică, oamenii se îndreaptă spre cimitire. În România mea oamenii nu mor, ci se mută pentru o vreme la cimitir.

M-am născut și am crescut pe lângă biserici. În mahalaua în care am copilărit s-au întâlnit toate națiile. După ce a citit articolul meu despre maghiari, doamna Cora Muntean, redactor-șef la cristoiublog, mi-a spus că-l publică pentru că pe blogul domnului Ion Cristoiu nu există cenzură, dar că nu este întru totul de acord cu conținutul. Din anii în care domnia sa a locuit la Iași a ajuns la concluzia că moldovenilor nu le plac ungurii. Se poate, dacă au citit Miorița; și atunci nici nu e de mirare. Dar la Iași sunt altfel de oameni, io mi-s din mahalaua Sucevei. La noi, ungurii grăiau moldovenește. Cum să nu-i placi? I-am spus doamnei Cora că, în mahala, noi credeam că suntem la ONU: aveam nemți, unguri, evrei, polonezi, țigani de toate preocupările, ucraineni, ruși, lipoveni (bețivani artistici), cehi, turci, greci și Dumnezeu mai știe pe cine și ce. Unii erau zgârciți, alții puturoși, unii bârfeau pe toată lumea, alții deloc, unii erau miloși, alții cântau la scripcă, niciunul nu era bogat. Toți ne cârpeam șosetele. Și nu era vrajbă. Ne mai boscorodeam, dar numai pe moldovenește. Când unii se mutau la cimitir, ceilalți nu-i uitau, ci continuau să le facă conversație. Moșii erau mai grăbiți, babele duceau Cuvântul mai departe. E drept că discursul unora nu era salubru nici măcar pe lumea cealaltă, și-atunci mai auzeai câte o babă suduind:
-Du-ti la dracu’, bețâvani, am vinit sî-ți spun di fie-ta șî tu tot cu gândul la băutură!

Nenorocitul probabil sufla în lumânare sau lăsa vreun picur de ceară fierbinte să-i cadă pe mână. Baba lua lumânarea, florile, sticla de vin și colacul, dacă se îndurase, și se muta în preajma unui mormânt părăsit, căutând de vorbă. De mormintele soldaților căzuți pe front se îndura toată lumea. Cei care locuiau în jurul cimitirului coseau iarba, curățau mormintele fără urmași în localitate, iar babele cu inimă bună sădeau flori.

Când s-a mutat bunicul la cimitir a trebuit să mergem mai des: tămâieri, parastase, slujbe. Bunica îi povestea despre toată mahalaua. Ore în șir. Bunicul a fost dintre cei care nu sufereau vorbăria fără documentare din cărți, închipuiți-vă suferință! Dar suporta săracul pentru că bunică-mii îi făcea bine. Eu și tata circulam turistic. Tata îmi făcea cunoștință cu cei de care își aducea aminte; uneori strigam la bunica sau la babele care ne însoțeau dar se răspândeau prin cimitir ca să grijească de propriile familii, cerând informații. Poveștile erau dintre cele mai năzdrăvane, cât mi-aș dori să mi le reamintesc! În vestul civilizat morții se ard. De obicei, slujba se ține la capela cimitirului, dacă a fost vreun credincios, dacă nu, vorbește un reprezentant de liberă gândire sau cult nou, nemaiauzit. Familia spune tot felul de trăsnăi. Se cântă orice și din orice domeniu, dacă i-a plăcut mortului. Am văzut o nepoată de vreo 25 de ani cu o rochie mai scurtă decât chiloții, care venise să-i aducă aminte bunicului că nu se mai poartă bumbac. Pe bunic l-au transferat rapid la crematoriu, să nu-i dea cu capacul satinat peste neuronii lipsă. Un prieten de jucat cărți al bunicului a adus o pungă cu papucii de casă pe care îi preferase de când începuse să se plângă de monturi. Noroc că n-a avut câine, că îl aduceau să-i mai latre o dată. Unora le aduc caii. Nu se poate spune că numai românii au cimitir vesel, vestul a mutat umorul în capelă.

Plimbându-mă eu cu tata prin cimitir, mi se părea că din morminte ieșeau mâini fantomatice care încercau să-mi fure papuceii sau să mă prindă de picior. Când i-am spus tatei, a râs. A dat cu mâna prin iarbă și au început să se dea în lături mulțime de broaște, cosași și alte gângănii. Nu m-am mai plâns, să nu-l bag în sperieți. Oricum, până la urmă, pe el l-a speriat ditai șopârla! Vă dați seama ce-ar fi însemnat să vadă și el mâini fantomatice? Nici nu știai dacă cereau de pomană sau doar un împrumut.

Când ploua sau era frig, după ani, babele îmi pregăteau sacoșe de lumânări și flori și mă trimiteau în audiență, să cer ajutor și pentru intrarea la facultate, că se purta. În România nu s-au manifestat doar plagiatori, dar și sufleuri.

Și vă mai zic că nu văd bine conducerea de la Kiev. Rușii au fost doar de antrenament. Când or da peste ei morții de la Horecea, din Cernăuți, ale căror domicilii vor să le naționalizeze și să le scoată la licitație, s-ar putea să li se topească tot ajutorul, ipocrit, din vest și să se trezească direct la smolărie, cu toate agoniselile pe năsălie.

Acum sunt departe de cimitir și merg în vizită mai rar. Mai trec dumnealor uneori, pe la niște ore absolut nefrecventabile, semn că pe lumea cealaltă n-au bani de ceasuri. În urma lor a rămas un nume, o casă, un pom, din cei de azi vor rămâne numai telefoane mobile. Mofturi de plastic.

Notă. Mulți cred că Lumina vine de la soare, dar Dumnezeu a creat sorii. Egiptenii se închinau marelui zeu Ra, soarele. Dumnezeu i-a scos pe săraci din robia narcisistului, dar ei au continuat să se închine simbolurilor solare. Lumina lui Dumnezeu nu arde, nu pârjolește, Lumina lui Dumnezeu e lină, trezește suflete și conștiințe, vindecă, înviază.