Culisele politicii românești dezvăluite de fostul ambasador american în România Alfred H. Moses

În cele din urmă Iliescu a spus: „Domnule ambasador, nici măcar Brejnev nu ne vorbea în felul acesta”

Pe 20 februarie (1995 n.n.), la o zi după ce m-am întors la București, m-am întîlnit la Cotroceni cu președintele Iliescu pentru a-i comunica conținutul documentului meu neoficial. Am fost însoțit de Jonathan Rickert, adjunctul șefului misiunii diplomatice. Președintele Iliescu a abandonat cu grație formalitățile uzuale și s-a întîlnit cu noi, alături de consilierul său diplomatic, Traian Chebeleu, într-un mic salon de lîngă biroul său personal. Am început prin a vorbi despre îmbunătățirea relației bilaterale dintre țările noastre și mi-am exprimat speranța că această îmbunătățire ar putea duce la permanența clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, sprijin tehnic extins al SUA pentru privatizare și mai multe vizite la nivel înalt.

După veștile bune a venit mesajul dur: Guvernul SUA era îngrijorat în privința rolului jucat în guvernare de partidele extremiste, în urma semnării în 1992 a protocolului politic care a pus bazele pentru o coaliție de vot între PDSR, PUNR, PRM și PSM. Statele Unite sprijineau ferm semnarea unui tratat de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între România și Ungaria pentru a avansa în privința integrării ambelor țări în structurile militare și politice occidentale – și anume NATO și UE. Eram îngrijorați în legătură cu reabilitarea dictatorului pro-nazist Antonescu și de destituirea arbitrară din funcție a primarilor opoziției. În plus, încurajam România să faciliteze înființarea unei televiziuni de stat private și să facă pași în direcția privatizării.

Președintele Iliescu a ascultat răbdător, dar apoi s-a lansat într-o diatribă. Obrajii i s-au înroșit și cuvintele au început să curgă. Nu mai era întru totul stăpîn pe sine. I-am aruncat o privire lui Jonathan, care stătea pe marginea scaunului, mușcîndu-și buza de jos, afișînd o expresie îngrijorată. În cele din urmă, președintele Iliescu a spus: „Domnule ambasador, nici măcar Brejnev nu ne vorbea în felul acesta”. I-am răspuns: „Domnule președinte, sper că sînt un prieten mai bun al României decît Brejnev”. A recunoscut că acest lucru este adevărat, iar întîlnirea a continuat într-o manieră mult mai amiabilă. Iliescu a declarat că fusese foarte franc, pentru că mă considera un prieten, la care eu am dat afirmativ din cap.

Președintele Comitetului Șefilor de Stat Major, generalul John Shalikashvili, Alfred H. Moses și șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Dumitru Cioflină, pozând în fața Ministerului Apărării, februarie 1996.

În privința aspectelor specifice, a spus: „Vom găsi o cale de a rezolva aceste probleme”. Și în privința majorității lor, așa a și făcut. Pe cînd eram pe picior de plecare a comentat cu jumătate de zîmbet despre standardul diferit față de celelalte țări din Europa Centrală. Am încuviințat în tăcere, dar asta era realitatea și ambele țări trebuiau să facă demersurile necesare pentru a schimba felul în care era privită România în Statele Unite. România trebuia să înceapă cu lucrurile pe care tocmai le menționasem, iar în schimb, Statele Unite trebuiau să susțină eforturile de schimbare ale României și aspirațiile sale legitime mai largi. Forțam limitele protocolului care se impuneau unui ambasador, dar am concluzionat că pierderea României în fața extremismului nu era o opțiune pentru Statele Unite.

Helmut Kohl nu voia să se întîlnească cu Ion Iliescu

Cîteva săptămîni mai tîrziu, Anton Rossbach, abilul ambasador german, a comentat că Helmut Kohl, cancelarul Germaniei, nu-l întîlnise niciodată pe Iliescu și că nici nu intenționa s-o facă din motive pe care Rossbach le considera lipsite de logică și nedreptate. Kohl nu a aceptat legimitatea președintelui Iliescu, dar, așa cum a arătat Rossbach, României îi erau aplicate alte criterii decît Ungariei. Kohl continua să considere România o țară comunistă, dar dacă acest lucru era adevărat, considera Rossbach, atunci Kohl ar fi trebuit să-i aplice standard și prim-ministrului maghiar Gyula Horn, un fost comunist pe care Kohl îl accepta. Însă Kohl a continuat să-l ignore pe președintele Iliescu. Era greu să eviți concluzia că deasupra României atîrna un nor negru.

Mai tîrziu, președintele Iliescu mi-a mai adus la cunoștință și faptul că era dezamăgit că nu fusese invitat în mod oficial la Casa Albă pentru a-l întîlni pe președintele Clinton. Mi-a explicat că presa opoziției făcea mare subiect din asta, trecînd cu vederea faptul că Iliescu se întîlnise cu președintele Clinton la Casa Albă în 1993 cu ocazia inaugurării Muzeului Holocaustului și cu altă ocazie în New York cu un an înainte. Eram surprins de faptul că președintele Iliescu era preocupat de felul în care e văzut în ziarele opoziției. Credeam că o să-i pese mai puțin de ce credea opoziția decît de felul în care e văzut de publicul larg. Românii dădeau puțină atenție atacurilor politice din presă lansate de un partid politic împotriva altui partid, considerîndu-le surse de amuzament, nu știri.

În ciuda acestor asperități, eu și președintele Iliescu am continuat să colaborăm îndeaproape. El își îndeplinea angajamentele și la fel procedam și eu. În anul care a urmat, Congresul a aprobat permanența clauzei națiunii cele mai favorizate pentru România. S-a terminat cu evaluările anuale pe care România le considera degradante. La șase luni după întîlnirea mea cu președintele Iliescu la Cotroceni, acesta a fost invitat la Washigton pentru a-l întîlni pe președintele Clinton în Biroul Oval. Fostul președinte H.W. Bush și soția lui au venit la București pentru a efectua o vizită foarte celebrată, iar prima doamnă Hillary Clinton a venit în anul următor, ca de altfel și alți cetățeni americani importanți, mai ales membri ai armatei americane. Guvernul SUA a copleșit de asemenea România cu experți tehnici care să dea o mînă de ajutor în privința privatizării și în cea a construirii instituțiilor democratice. În timp, toate chestiunile pe care le-am discutat cu Iliescu au fost rezolvate, excepție făcînd reforma economică, care a continuat să întîrzie.

Eșecuri în a  aduce oameni foarte importanți la București

Nu toate eforturile mele de a aduce oameni foarte importanți în România au avut succes. După întîlnirea cu președintele Iliescu, am telefonat la Washington, îndemnîndu-l pe vicepreședintele Albert Gore să viziteze pentru o zi România, în drum spre sau la întoarcerea dintr-o vizită programată în iunie la Moscova. Am realizat că era puțin probabil să facă asta, însă merita efortul. Avuseseră loc vizite ale președintelui și ale vicepreședintelui în majoritatea capitalelor din Europa Centrală și de Est, inclusiv în Riga, Letonia și chiar și-n Sofia, Bulgaria, o țară de trei ori mai mică decît România. Faptul că niciun vizitator de rang înalt din SUA nu se oprise în România, în vreme ce țara era pro-americană și se mîndrea cu asta, dădea naștere unor comentarii zilnice în presa românească, care se întreba de ce Statele Unite tratau România diferit. O vizită din partea vicepreședintelui Gore ar fi ajutat mult la risipirea sentimentului de dragoste neîmpărtășită al românilor. Personalul vicepreședintelui Gore a luat în serios această vizită, însă călătoria a fost scoasă de pe listă din motive de securitate după ce serviciile secrete i-au recomandat vicepreședintelui să zboare de la Moscova direct la Washington, fără escale.

Un an mai tîrziu i-am sugerat fostului președinte Jimmy Carter să inaugureze un proiect Habitat for Humanity în România. După ce a părăsit Casa Albă în 1981, Carter a dat un impuls considerabil organizației Habitat for Humanity, sprijinind construirea în Statele Unite a unor locuințe pentru familiile cu venituri mici. Ideea a prins, iar proiectele Habitat for Humanity au apărut pe tot cuprinsul țării și peste ocean. Cînd fostul președinte trebuia să inaugureze un proiect Habitat for Humanity în Ungaria în februarie 1995, i-am sugerat să combine vizita sa în Ungaria cu o oprire în România. Mi-a promis că va lua în considerare sugestia, dar în cele din urmă n-a mai ajuns în România.