Cum a apărut Omul providențial Emmanuel Macron în Franța tuturor scepticismelor

A fost trimisă în librării zilele acestea de editura Mediafax ( coproprietari Adrian Sârbu și Ion Cristoiu) o carte pe care am anunțat-o în mai multe rînduri ca o contribuție majoră la formarea românilor în spiritul verificării critice a fumului colorat oferit zilnic pe plan intern și extern de mașinăriile de manipulare:
Emmanuel Macron sau Golul răsunător, traducerea cărții, Le vague tonitruant, semnată la editura Kryos de Radu Portocală.

Așa cum dezvălui eu încă din titlul prefeței, Radu Portocală – cel care în octombrie 1990, în toiul falsificării oficiale a evenimentelor din decembrie 1989 publica la Calmann-Lévy lucrarea Autopsie du coup d’État roumain. Au pays du mensonge triomphant – face în Le vague tonitruant Radiografia unei manipulări stupefiante: Miracolul Macron.

Din această prefață redau cititorilor meu un amplu fragment intitulat Cum a apărut Omul providențial Emmanuel Macron în Franța tuturor scepticismelor.

„Formula prin care Emmanuel Macron a fost vîndut francezilor e cea a Omului providențial.
Istoria lumii e marcată de Omul providențial. Folosind exemplul Macron, Radu Portocală contribuie semnificativ la studierea acestui fenomen.

Temelia investigației?
Crearea Omului providențial în realitatea care e democrația franceză. Realitate marcată de o presă definitoriu lucidă și o opinie publică definitoriu sceptică. S-a presupus pînă acum că Omul providențial ține de un stadiu de înapoiere a unui Popor în materie de cultură democratică.

Radu Portocală descoperă un fapt descumpănitor:
Omul providențial Emmanuel Macron a apărut în Franța.
În Franța democrației de lungă și temeinică tradiție.
În Franța îndoielii carteziene.
În Franța presei sceptice prin definiție.

Omul providențial poate fi creat doar în anumite condiții. Una dintre acestea e așteptarea Omului providențial. O așteptare posibilă doar pe un fond de criză de încredere în clasa politică tradițională, ba chiar și în democrație. Poporul e tot mai convins că doar un miracol l-ar mai putea salva. Cum s-a întîmplat în 2017 cu francezii:

„Trebuie înțeles că francezii sînt într-o stare de disperare inimaginabilă, precum acele persoane grav bolnave care, ajunse la capătul posibilităţilor oferite de medicină, se încred în niște lecuitori discutabili, care le vînd foarte scump niște poţiuni pe bază de plante și ceaiuri ce ar urma să izbăvească de rău, dar care în cele din urmă sînt inutile. (…)

O curiozitate ce merită amintită este că, în timpul campaniei, un grup a avut ideea – năstrușnică, dar revelatoare – de a-i cere lui Barack Obama, în ciuda unui bilanț sărăcuț, să candideze la preşedinţia franceză. Atît de profundă și radicală era deruta. Şi cu atît mai negîndită este nevoia de un altceva încă nedefinit. Și aici se prefigurează necesitatea unor schimbări radicale. Cu toate acestea, încă nu este clar împotriva cui sau în favoarea a ce s-ar ridica la luptă francezii. Şi neştiind aceasta este foarte alarmant.”

Fenomenul istoric numit Omul providențial reclamă existența unui personaj care să accepte rolul de Salvator al Națiunii. Ar fi greșit dacă am atribui acestui personaj teatrul credinței în menirea sa de Om providențial. Pentru crearea Omului providențial se impune ca personajul ales să creadă el însuși în atributele sale de Mult Așteptatul, de Salvatorul, de Omul care poate să rezolve cît ai clipi problemele unei nații:

„Este nevoie de o mare doză de înfumurare ca să crezi că, dacă n-ai fost nimic – sau aproape – poți deveni totul, şi chiar mai mult decît atît, de pe o zi pe alta“.

Înainte de ivirea Omului providențial e regizată abil Așteptarea

O simplă incursiune în istoria României confirmă condiția avansată de Radu Portocală. Oamenii providențiali au fost încredințați că se deosebesc de ceilalți muritori, c-au fost aleși să joace rolul de Mesia al națiunii. Mareșalul Antonescu folosea persoana a III-a cînd vorbea despre el. Nicolae Ceaușescu a sfîrșit prin a se crede Omul providențial după ce, la o reuniune națională a PCR, Dumitru Popescu a lansat teza rolului deosebit pe care l-ar putea juca personalitatea în Istorie.

S-au întrebat mulți dacă Nicolae Ceaușescu era convins că e așa cum îl înfățișează Cultul personalității. Discuția a plecat de la ipoteza că Nicolae Ceaușescu nu credea în enormitățile debitate despre el. Se folosea de Cultul personalității pentru a face față unei posibile intenții a Moscovei de a-l schimba. Arătînd Moscovei cît de iubit era el, Nicolae Ceaușescu, de Popor, Moscova ar fi șovăit să-l dea jos. E greu de crezut că la Kremlin nu se știa că-i vorba de un Cult al personalității întreținut de mașinăria de propagandă a regimului și nu unul ivit și înflorit spontan, deși Nicolae Ceaușescu se bucura, mai ales după august 1968, de simpatie populară. Simpatie pierdută dramatic ulterior. Dincolo de această ipoteză, rămîne credința lui Nicolae Ceaușescu în rolul său de Om providențial. Plecînd de la exemplul Macron, Radu Portocală descoperă drept condiție de esență a Omului providențial convingerea intimă a celui repartizat în rolul ăsta că e Salvatorul unei națiuni de la un moment dat.

Scrie Radu Portocală:

„Pe durata acestei perioade de consolidare, este important ca omul providențial să fie el însuși convins de marea valoare a ideilor ce i-au fost suflate și pe care le răspîndește, fără a-și da întotdeauna seama că nu îi aparțin.”

Numai că Omul providențial nu-i rodul întîmplării și cu atît mai puțin al celui care a acceptat să joace rolul. E rodul unor planuri ticluite de forțe manipulatoare, ascunse în culisele scenei pe care joacă Omul providențial:

„Aceste fiinţe deconcertante, oamenii providențiali, nu sunt rarele şi fericitele produse ale istoriei, așa cum cred ei cu o dezinvoltură uimitoare; pur şi simplu, ies din voinţa manipulatoare a altor oameni, a căror principală preocupare este să nu apară la vedere pe scenă. Sarcina iniţială a acestora este de a selecta un individ în conformitate cu legile marketingului şi suficient de plin
de sine ca să înghită linguşirile păpușarilor, oricît de primitive ar fi acestea.”

Odată stabilit cel care va juca rolul de Om providențial, se declanșează campania de impunere a respectivului. Aceasta debutează cu Pregătirea atmosferei de Așteptare:

„Urmează apoi vremea zvonurilor: «ar exista cineva…», «o persoană cu calități de netăgăduit…», «o gîndire cu adevărat liberă…» și tot așa. Atunci cînd, la capătul unui abil crescendo, sfîrșești prin a declara că individul ales ar fi «singurul care…», opinia publicului e deja pregătită.”

Ca și Iisus, Omul providențial e așteptat de mulțimile ajunse la disperare.
Omul providențial e decis de alții. El stă cuminte pe toată perioada pregătirii pentru Ivirea Mult Așteptată, în genul Venirii lui Mesia. La un moment dat, cînd s-a conchis că mulțimile sînt gata să meargă la porțile Palatului său și să-l roage să le salveze, Omul providențial intră în scenă:

„După un timp – suficient, dar nu prea lung – personajul acceptă să fie mîntuitorul mult așteptat și sperat. ”

Manipularea entuziasmului

Pe parcursul Operațiunii, Omul providențial trebuie să evite pe cît posibil fixarea într-o doctrină, într-un program, asumarea unor angajamente precise. Ambiguitatea creează condiția ca toată lumea să
și-l dorească, încredințată că el va rezolva problemele tuturora. Emmanuel Macron a întrunit cu brio această condiție:

„Fiind aproape întotdeauna un cvasinecunoscut (avantaj enorm în situația dată), e posibil din acest moment să-i atribui toate intențiile – și cu atît mai bine dacă merg în direcții divergente: dacă vrei să aduni mult, e necesară o mare doză de neclaritate. Cu cît îi înțelegem mai puțin proiectele, cu atît riscăm să credem că acestea răspund așteptărilor noastre, tuturor așteptărilor.”

Fenomenul Omul providențial a fost posibil în cazul Emmanuel Macron prin manipularea entuziasmului:

„O briză de aiureală a bătut peste Franța. De săptămîni încoace, nu mai este ea însăşi, rătăcită în meandrele iraţionale ale unui entuziasm fără argumente și fără precedent.”

De observat precizarea:
Fără argumente și fără precedent.

Entuziasmul e răspunzător de Miracolul Macron:

„Tocmai un val de entuziasm iraţional a fost acela care l-a dus pe brațe la putere pe domnul Macron, pseudopartidul său și pe cei cîțiva «compatibili», şi un astfel de lucru nu poate fi explicat defel prin logică. Nici un angajament spectaculos nu a fost luat în timpul campaniei. Nici un cuvînt memorabil sau măcar interesant n-a fost rostit. Ar fi oare extrema banalitate a candidatului Macron cea care i-a sedus pe alegători? Ce sărăcie!

Toţi acei oameni care se bucurau în jurul lui (cît au țopăit în rîndurile fanilor în timpul campaniei şi după anunţarea rezultatului, precum copiii care au primit cea mai mare felie de tort) ar fi putut măcar spune de ce s-au simţit atît de împliniți?“

Radu Portocală e un gînditor francez de tip clasic. Esența acestui tip de gînditor e dată de încrederea deplină în rațiune. Totul trebuie supus verificării critice. Totul trebuie supus îndoielii. Un candidat trebuie să treacă prin verificarea critică de tip cartezian. Nimic nu face mai mult rău în politică decît entuziasmul care ține loc de argumente. Radu Portocală lansează un veritabil rechizitoriu entuziasmului din politică:

„Nu există consilier mai rău în politică decît entuziasmul. Cei care se lasă fermecați de el vor vedea lumina acolo unde nu este şi vor crede că aud Cuvîntul lui Dumnezeu atunci cînd se debitează aiureli. Entuziasmul dizolvă gîndirea, o transformă în sclava himerelor celor mai grotești, a aşteptărilor cu adevărat zadarnice. Cît de multe dezastre pot fi atribuite entuziasmului – această formă sterilă și deosebit de perversă a optimismului! Cei învinşi nu s-au aruncat oare dintotdeauna în luptă sub semnul său înşelător?“

Exploatarea entuziasmului în cazul Emmanuel Macron ține – potrivit lui Radu Portocală – de mișcarea numită Post-politica. Autorul atrage atenția asupra acestei direcții din Lumea de azi, despre care în România se știu puține lucruri. Citind radiografia făcută de Radu Portocală Post-politicii ne vom explica imediat o serie de întîmplări misterioase din Europa zilelor noastre, între care se detașează victoria la prezidențiale și la parlamentare a actorului Volodimir Zelenski în Ucraina. Cazul Volodimir Zelenski pare tras la indigo, după cazul Emmanuel Macron. E vorba mai întîi de un candidat care a cîștigat motivînd că el nu se pricepe la politică. Argumentul cu care i-a sedus pe ucraineni a fost condiția sa de simplu cetățean. Mult mai important, Volodimir Zelenski a făcut ravagii cu o campanie axată pe dărîmarea vechiului. În privința a ce va pune în loc s-a arătat prudent. Cînd a scris cartea, Radu Portocală n-avea datele victoriei lui Volodimir Zelenski în Ucraina. În privința României, n-avea cum să prevadă rezultatele USR la europarlamentare. Și totuși, ca și în cazul Emmanuel Macron, multe situații ulterioare din Europa confirmă viziunea lui Radu Portocală despre Post-politică:

„Ce este Post-politica? Greu de spus deocamdată, din moment ce suntem abia la primele sale scîncete.Ar fi vulgar să credem că este doar o companie de demolări. Deviza ei, aceea a timpurilor noi, ar fi mai degrabă: să părăsim ceea ce a fost, pentru a ridica ceea ce nu va fi. Părăsirea, iată ce e ispititor în proiectul Post-politicii. Schimbarea aerului, cu orice preț“.