Cum am fost eu în Biroul Oval

11. Unde apare din nou bătrînica-jandarm

Pentru accesul pe Peluza de Nord am trecut prin acelaşi Bacalaureat ca şi data trecută. Ca şi data trecută ni s-a spus să depunem, în spatele cabanei de la Intrare, camerele de luat vederi, aparatele foto şi bagajele de mînă. După care a venit la faţa locului cunoscutul cîine cu grade de ofiţer, medalii de veteran al războiului din Vietnam şi poftă de a sări de la un bagaj la altul. Ca şi data trecută, partea feminină a presei n-a scăpat prilejul de a da glas unei duioşii totale faţă de purtătorul de labe. Spre deosebire de data trecută, însă, la concertul cu tema „Cît sîntem de încîntate c-am văzut un cîine!”, au participat şi jurnalistele din celelalte ţări ale Europei Centrale şi de Est. Cîinelui simpatic i-au urmat cîţiva inşi antipatici de la Secret Service. Vîrîţi pînă la gît în salopete, pentru a-şi sublinia apartenenţa la Departamentul Tehnic, respectivii s-au apucat de verificat tot ce întîlneau în cale. Luau camera TV, îi scoteau caseta din locaş, o întorceau de pe o parte şi pe alta, o cercetau pe cotor, şi o cîntăreau în palmă. Puţin mai lipsea să n-o pună la un aparat video şi s-o urmărească pînă la capăt, chiar dacă nu era nimic pe ea. N-am reuşit să văd spectacolul pînă la capăt. Fiindu-le milă, probabil, de urechile noastre, virulent atacate de huruitul şantierului de pe Pennsylvania Avenue, cei din cuşcă ne-au poftit înăuntru.

Am ajuns dincolo, pe peluză, după ce ne-am pricopsit cu un nou ecuson şi, mai ales, după ce ne-am lăsat verificaţi şi răsverificaţi. De cum ne-am văzut dincolo, s-a ivit, ca o farfurie zburătoare din spaţiul cosmic, energica bătrînă, cu nu mai puţin energicul baston, cea care ne stăpînise cu o mînă de fier şi în călătoria anterioară, cînd îl însoţisem pe preşedinte. Aleea de la Poartă la Aripa de Nord-Vest era şi ea aceeaşi. Pe dreapta, crîngul de posturi de televiziune. La cele mai multe, se face stand up. O jună cu nervi de primadonă citeşte un text spînzurat de buza camerei de luat vederi. Dăm să ne aşezăm în spatele ei, să ne vedem şi noi la CNN. Ne uşuie, din spatele camerei, operatorul. Bancul de tîmplărie e tot acolo, pe stînga, adică. Dulgherul lipseşte. A plecat – vorba lui Coşbuc – în sat cu dorul. Nu lipsesc însă binecunoscuţii funcţionari, întorcîndu-se din oraş cu pungi de mîncare chinezească şi păhăroaie de carton din care iese paiul de plastic. La poartă, s-a înfăţişat un nou grup. Pînă la ora accesului în teritoriul rîvnit, cel al Peluzei de Sud, mai e. Mă simt ca la o reuniune a Tratatului de la Varşovia de la care lipsesc ruşii. Sîntem deja toţi membrii: români, albanezi, macedoneni, lituanieni, croaţi. Vor fi prezenţi la sindrofie şi premierii Albaniei, Macedoniei şi Croaţiei, state care n-au primit încă invitaţia de a adera la NATO. Profit de faptul că lipsesc jurnaliştii francezi (de la început în Alianţă) sau unguri (de curînd în Alianţă) pentru a mă da mare faţă de macedoneni, croaţi şi albanezi. Ei trebuie să mai aştepte pînă vor primi mult rîvnita invitaţie. Sînt sigur însă că preşedintele Bush o să le spună şi lor, cum ne-a zis şi nouă pe vremuri, că porţile NATO rămîn deschise. Şi, mai ales, sînt sigur că trimişii presei pro-guvernamentale vor saluta momentul ca pe o nouă şi măreaţă victorie a guvernului, în timp ce trimişii presei de Opoziţie îl vor deplînge ca pe un usturător eşec, scriind în depeşele lor – şi nu fără amărăciune – că ne-au luat-o înainte pînă şi românii!

Dacă aş fi în locul lor, aş solicita unui jurnalist român un interviu despre şansele Albaniei sau, mă rog, ale Macedoniei sau Croaţiei de a fi admisă în NATO cum făceam şi noi, pe vremuri, cu jurnaliştii cehi sau polonezi!

Însufleţit de acest gînd, caut cu privirea un posibil autor de interviu, gata să mă ofer voluntar pe post de jurnalist român. Din nefericire, nu reuşesc să deosebesc în balamucul de limbi şi figuri nici măcar ţara de unde au venit jurnaliştii, d-apoi situarea lor după criteriul Putere-Opoziţie.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)