Cum am fost eu în Biroul Oval

5. Comisesem un delict federal!

Am pus întreaga călătorie sub semnul noilor raporturi dintre România şi SUA. Sîntem acum aliaţi cu americanii. Conştient de această nouă realitate, m-am străduit să fiu cît mai aliat. M-am înţolit peste tot, în magazine, la hotel, în fast-food-uri cu un zîmbet cît mai convingător. La hotelul Goverman House, negrul care m-a condus pînă la subsol, în camera de depozitare a bagajelor, m-a lăsat să mă chinui cu valiza, cu bagajul de mînă şi cu cele patru pungi de cumpărături, fără a schiţa vreun gest de ajutor. Şi cînd mă gîndesc că articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic prevede obligativitatea ca toţi membrii NATO să sară în sprijinul unui membru ajuns la ananghie! Era ditamai vlăjganul! Şi, pe deasupra angajatul unui hotel de 160 de dolari noaptea. Mă încerca o nevoie străfundă de a-l băga în mă-sa în cîteva limbi de circulaţie internaţională. N-am făcut-o. Mai mult, în timp ce aplicam cu greu principiul paşilor mărunţi (căram un bagaj cîţiva metri, îl puneam jos, după care mă întorceam să-l iau pe următorul!), îi arătam vlăjganului un zîmbet intensiv amical. Mă puteam supăra pe un aliat? Şi astfel, am împărţit zîmbete tuturor: şi cameristei care suna la uşă pe la miezul nopţii pentru a se scuza că a greşit camera; şi ospătarului de la Pizzeria italiană, care a venit cu comanda după un mileniu de aşteptare; şi cetăţencei care, la o drogherie, s-a uitat la mine cît mai convingător de urît, deoarece mă aşezasem din greşeală înaintea ei la casă; şi slujbaşei de la aeroportul din Cleveland, care m-a pus să dau drumul telefonului mobil, să se convingă că nu-i puşcă mitralieră. Ar fi fost o greşeală geo-strategică să-i înjur sau doar să mă uit urît la ei. Aveam de-a face cu nişte aliaţi. Din acelaşi motiv am rezistat şi altor tentaţii. De a-i striga lui Donald Rumsfeld că are o umbrelă de pe vremea bunicii. De a-i spune vreo cîteva bătrînicii care ne păstorea cu bastonul. Ba chiar şi tentaţiei, enorm de greu stăpînite, de a trage de coadă pe unul dintre cîinii convocaţi să ne verifice de explozibili.

Cel din faţa mea lucra la Washington Post. Mai mult ca sigur avea o atitudine critică faţă de administraţia Bush, care ne făcuse aliatul Americii. Cu toate acestea, şi el era un aliat. Astfel că în loc să-l înjur, am dat drumul imediat, pe amîndoi obrajii, unei ediţii speciale de surîs amical. M-am ridicat, dar aliatul meu nu s-a aşezat, cum presupuneam. Mă sculase de pe scaun doar aşa, de dragul Amendamentului IV la Constituţia americană:
„Dreptul cetăţeanului de a fi în siguranţă asupra persoanei sale, a casei sale, a hîrtiilor şi a efectelor sale, împotriva unei căutări nejustificate şi a unei violări”.

Violasem scaunul lunganului!
Comisesem un delict federal!

Fericit că nu chemase, totuşi, FBI-ul, m-am ridicat de pe scaunul lui. Nu m-am aşezat însă pe un altul. Toate aveau trecute pe spătar, sau pe locul destinat fundului, sau chiar pe margine un nume. Riscam să repet figura cu lunganul. Între timp, la tribună şi-a făcut apariţia un tip pe care nu-l văzusem la CNN. Din faptul că toţi cei din sală se aşezaseră şi se apucaseră să noteze sîrguincioşi, am tras concluzia că era de la Biroul purtătorului de cuvînt. Le citea jurnaliştilor programul preşedintelui Bush din ziua respectivă. La un moment dat, mi-a izbit urechea un nume familiar: Iliescu. Brusc trezit la realitate, m-am uitat în jur. În sală, nici ţipenie de jurnalist român. Atunci, mi-am amintit că la 10 şi 15 fix tălpile lui Ion Iliescu aveau să trăiască un moment unic: contactul cu treptele unei Case Albe. Am dat fuga afară. Ai noştri intraseră în trepidaţie. Cameramanii îşi instalaseră teleobiectivele. Cei care urmau să transmită în direct fugeau de colo pînă colo. Fără motiv. Doar ca să intre în stare. Cîte un membru al presei scrise da să se strecoare dincolo de hotarul nevăzut impus de vajnica bunicuţă. Vigilentă, aceasta ridica bastonul. Respectivul se potolea imediat. Gata chiar să se lase pe vine, să nu-i administreze bătrînica una peste ceafă!

Cameramanii americani şedeau impasibili.
Explicabil.
Pentru ei, Bush era ca Iliescu pentru noi în ţară.
Absolut neinteresant.

La Casa Albă mă simţeam în largul meu. Nu trebuia să filmez intrarea pînă-mi amorţea mîna, sperînd într-o exclusivitate dacă s-ar fi petrecut un atentat. Erau acolo atît de multe televiziuni, încît un atentat n-ar fi avut nici o şansă la exclusivitate. Ar fi fost expediat la Faptul divers. În timp ce noi vibram în aşteptarea unui moment istoric, nişte dulgheri bocăneau de zor pe acoperişul Casei Albe. Trecea încolo şi încoace, de parcă ar fi repetat în vederea apropiatei premiere, un ins în salopetă albastru spălăcit, ducînd la subţioară o bucată de placaj. Pentru că le trecea prin faţă, posesorii aparatelor de fotografiat turbau de ciudă. Dintr-o clipă într-alta putea începe momentul istoric, şi ei s-ar fi pomenit, în poză, în locul momentului, cu un ins ducînd o bucată de placaj. Bătrînica ieşise din Casa Albă, unde intrase într-un moment de nebăgare de seamă din partea noastră. Văzînd-o că vrea să iasă, militarul din gardă s-a răsucit pe călcîie şi i-a deschis uşa, cu un surîs la jumătatea drumului între curtenia unui bărbat cavaler şi cerşetoria unui amator de bacşiş. Bătrînica însă nici n-a clipit. A trecut pe lîngă el mai indiferentă decît însuşi preşedintele SUA. Dar nici tînărul nu s-a supărat. A bătut din tocuri energic şi a încremenit cu mîinile împreunate în faţă, asemenea unei doamne care-şi vîră braţele în manşon, pentru că afară e ger. Cei cu aparatele de fotografiat prinseseră doar mişcarea finală. Ca să fotografieze din nou ceremonialul de deschidere a uşii, era musai ca cineva să iasă. Numai că, spre disperarea lor, din Casa Albă nu mai ieşea nimeni.

(Va continua)

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)