Cum am vrut să lansez un ziar net diferit de Evenimentul zilei

Colaboratorul meu de la BAR a trecut pe la mine pentru a pune la cale PDF-izarea comentariilor publicate de subsemnatul în ziarul Național. Am debutat la Național chiar din primul număr al ziarului, pe 16 iunie 1997, cu textul La o revenire, și am încheiat colaborarea pe 17 martie 1998, cu textul La o despărțire.

Despre primul text nu sînt sigur că nu l-am republicat. Trebuie să caut în foldere. Despre al doilea sînt sigur că nu. Fac asta acum, deoarece, trimis de colaborator, textul mi se pare un document nu numai pentru Istoria mea, dar și pentru Istoria Presei:

„Punct şi de la capăt – de Ion Cristoiu

LA O DESPĂRŢIRE

În 16 iunie 1997, odată cu apariția cotidianului «Naţional», mă întorceam în lumea hîrtiei tipărite în ipostaza de analist politic. Cum lipsisem din presa cotidiană aproape cinci luni, s-a spus, la vremea respectivă, c-am revenit în presă. În realitate, n-a fost vorba de o revenire. Sau, ca să fiu mai precis, a fost vorba de o revenire în presă cu o singură mînă: cea cu care scriu tot ce-mi trece prin cap. Adevărata revenire ar fi însemnat asumarea ipostazei de om care concepe și conduce un ziar. N-a fost cazul relației mele cu «Naţional». De-a lungul a zece luni, cît a durat scrisul meu zilnic în acest colț de pagină, a circulat credinţa potrivit căreia adevăratul conducător al ziarului aș fi eu, redactorul-şef al cărui nume este tipărit, Gheorghe Voicu, rezumîndu-și rolul la cel de simplă marionetă. Nimic mai fals decît această credinţă. «Naționalul» a fost conceput și condus, chiar de la primul număr, de fostul meu colaborator Gheorghe Voicu. Raporturile mele cu ziarul s-au limitat la scrierea și publicarea unui editorial zilnic, sub titlul de rubrică: «Punct și de la capăt». N-am avut nici un cuvînt de spus și nici n-ar fi fost nevoie în construcţia gazetei, în decizia de apariție a unui articol, în mișcările de personal. Toate au aparținut redactorului-şef. Cea mai bună dovadă o constituie faptul c-au fost momente cînd între editorialul meu și conținutul unui număr s-au întregistrat contradicţii, ba chiar şi conflicte. Oricît m-am străduit, legenda n-a putut fi însă spulberată. Am fost pus în situația stînjenitoare de a fi mustrat pentru apariția unui articol critic împotriva cuiva sau, dimpotrivă, felicitat pentru o lovitură publicistică dată de «Național». Această credință a fost nu numai nedreaptă pentru talentatul gazetar care e Gheorghe Voicu, dar și jignitoare pentru mine, cel care l-a descoperit.

A venit, cred, timpul să pun capăt acestei ambiguități păguboase atît pentru ziar, cît și pentru mine. Trustul de presă Cotidianul Press mi-a lansat oferta de a realiza, în cadrul unui contract de management editorial, o nouă formulă a cunoscutei gazete «Cotidianul». Asigurat, printr-un contract ferm, de totala independență politică și publicistică în orientarea ziarului, în conducerea redacției, am acceptat oferta. Se înțelege de la sine că, odată cu funcţia de director al «Cotidianului», mi-o voi asuma și pe aceea de editorialist al jurnalului. În consecință, prin acest articol, semnificativ intitulat «La o despărțire», colaborarea mea cu «Național» încetează. Au cîntărit, în această decizie de a prelua conducerea unui ziar, decizie destul de dificilă, deoarece presupune să părăsesc pereții căptușiți cu cărți ai bibliotecii, mai multe argumente. A fost mai întîi tentația, la care rezistă cu greu un jurnalist ca mine, avînd deja aproape 30 de ani de făcut şi condus gazete, de a concepe și administra un ziar. În acest timp, de un an, cît mi-am limitat prezența în presă la iscălirea unui editorial sau la realizarea unei emisiuni TV, mi-am dat seama că un jurnalist se poate exprima deplin doar prin realizarea unei publicații. Ceva din ființa lui se află nu numai în editorialul scris zilnic, dar şi în profilul gazetei pe care o conduce, în selecția știrilor și articolelor, în grafica publicației. Aș putea spune că un conducător de gazetă se exprimă pe sine însuși pînă și în fatala greșeală de corectură. Cred că noua formulă a «Cotidianului», pe care-mi propun s-o lansez după un timp de pregătire, mă va exprima.

Un alt argument decisiv l-a constituit o ambiție secretă. Succesul comercial enorm înregistrat de «Evenimentul zilei» încă de la apariție, acum șase ani, a făcut ca această formulă de jurnal să devină o modă în presă. Mi-am dat seama, parcurgînd publicațiile din ultimul timp, că s-ar putea lansa și o formulă net diferită de cea a «Evenimentului zilei». O formulă anti-Cristoiu, dacă mă gîndesc, riscînd să par lipsit de modestie, că moda de acum a pornit de la formula lansată de mine cu şase ani în urmă. Deşi ar putea să pară paradoxal, m-am gîndit să pornesc, prin noua formulă a «Cotidianului», o bătălie cu mine însumi. E vorba de un ziar care să micşoreze spațiul știrilor şi al articolelor senzaționale, al titlurilor-bombă în favoarea spațiului dedicat materialelor mai substanțiale, aprofundării unui eveniment sau a unui subiect. Pariul e riscant. Cititorul autohton, brav locuitor la Porțile Orientului, nu-i obişnuit cu asemenea formulă, valabilă mai degrabă în Occidentul care n-a stat timp de secole sub influență turcească. S-ar putea ca formula la care mă gîndesc să n-aibă succesul comercial al celei ce domină azi presa românească. Fie şi de dragul unei experiențe, cred, totuşi, că merită riscul.

Se înţelege că în noua formulă a «Cotidianului» îşi va găsi locul şi editorialul meu. Un timp, cît va dura pregătirea noii formule a ziarului, cititorii nu vor avea posibilitatea de a se întîlni în fiecare zi cu scrisul meu. Le dau întîlnire peste cîtva timp, în «Cotidianul».

Primul meu editorial din «Național» se numea «La o revenire». Cel de azi, ultimul din «Național», poartă titlul «La o despărțire». Spre deosebire de primul, acest ultim editorial n-are nevoie de o expunere a principiilor sub care stă activitatea mea de analist și de făuritor de gazete. Mutînd din «Naţional» în «Cotidianul» editorialul, nu înseamnă că pe drum se va pierde ceva din intransigența mea față de putere, față de politică, față de tot ceea ce mă înconjoară. De aceea, am toată îndreptățirea să spun cititorilor mei: «La revedere, pe curînd!»”