Cum descoperim, încă de mici, rolul analgezic al minciunii

Suntem învățați cu minciuna de mici. Ea ne este dată ca aliment condensat – o variantă socială a laptelui praf – ca parte din pachetul numit educație civilizatoare.
La 12 ani m-am mutat la București, în apartamentul proaspăt cumpărat de părinții mei, în buricul capitalei. M-au luat cu ei să văd și eu proprietatea, înainte de a se definitiva târgul vânzării-cumpărării. Interiorul spațios, camerele cu tavanul înalt, luminoase m-au făcut să mă simt în largul meu, de cum am intrat pe ușă. Până ce am ajuns în bucătărie. Acolo am rămas blocată, într-un fel de îngheț sau o hipnoză din care nu m-am putut sustrage până ce nu am auzit glasuri apropiindu-se de bucătărie. Pe un scaun înalt de copil, o fetiță în vârstă de 3-4 ani mânca o felie de lubeniță, cu cuțit și furculiță, dintr-o farfurie. Avea și șervețel. Nu mai văzusem asemenea privire la un copil, poate nici la o altă femeie. Fetița avea ochi reci pătrunzători, pe care acum i-aș numi ochi de Coană Mare unsă cu toate alifiile. Nici măcar nu avea fața mânjită de suc roșu de lubeniță. Iar gestul mâinilor, îndemânarea cu care folosea cuțitul și furculița, cum scotea sâmburii înainte să bage o bucată de pepene în gură, era aproape grotesc, prin perfecțiunea mișcărilor. Niciun sâmbure scuipat printre dinți. Iar postura, ah, postura aceea de matroană perfectă, obișnuită cu sindrofiile simandicoase, m-a blocat în acel loc. Brațele lipite de corp, cum îmi aminteau părinții la masă, de când venisem în capitală. La asemenea performanțe nu poți ajunge la vârsta de 3-4 ani decât dacă ești strâns cu șiretul voinței adulților în corsetul manierelor de societate. Doar dacă ești cizelat pentru a intra cu bilet de mic adult, în vârstă de patru ani, în lumea civilizată. În comparație cu ea, mie îmi plăcea să mușc din lubeniță cu toată fața.

Ani la rând mi-am amintit de acea imagine, de câte ori mâncăm pepene. Auzisem de metode mai dure de educație, prin care fetelor li se puneau de mici o carte pe cap și alte două cărți sub braț, că să-și însușească o postură princiară la masă. Am scăpat de acel fals ‘role model’ când am văzut un film italian, cred că de-al fraților Zefirelli – despre conflictele dintre socialiști și fasciști – în care e o imagine care a redat nimicniciei amintirea fetiței ce mânca lubeniță cu maniere perfecte. În film, o femeie tânără, italiancă de la țară, mușca dintr-o felie de lubeniță, cu toată viața zilei de azi a unui loc obișnuit cu moartea. Neavând creme de întreținere a pielii, și-a trecut apoi coaja de lubeniță peste față și decolteu.

Educația e pentru a-l elimina pe ‘sălbatic’, prin domesticire, cu ajutorul normelor comunitate și al așteptărilor, pretențiilor pe care educatorii, părinți sau alți formatori cred că societatea le are de la un tânăr membru al său. Procedând astfel, părintele se gratifică în primul rând pe sine, are grijă să fie apreciat de cei cu care se identifică, dar mai ales să nu fie judecat că nu-i dă o educație bună copilului. Acest tip de părinte zice și chiar crede că vrea binele și cele mai bune șanse în viață, pentru copil. De regulă, copilul nu este ascultat, pentru a-i înțelege nevoile unicității lui, considerându-se că el e mic și nu știe nimic, că rostul lui e să învețe de la cei mari și să tacă din gură. Să nu fie obraznic. Din acest conflict interior se naște prima ipocrizie și descoperirea rolului minciunii, chiar și numai ca mecanism de coping, pentru început, să nu-ți pui oamenii mari pe cap. Cercul oamenilor mari se lărgește apoi, pe tot mai mulți îi bănuim că ar fi puternici, autorități și superiori, sau dimpotrivă, proști, punând constrângeri și piedici, peste care am vrea să sărim mințind, ascunzând, dacă așa ni s-a format obiceiul.
După ce scăpăm de stadiul de copii, apar alte constrângeri în plus. Cele legate de idei de frumusețe, atractivitate și sex appeal sunt doar un exemplu.

Îmi amintesc de un amic englez care mi-a povestit de câteva experiențe din România care l-au marcat neplăcut, tocmai prin constrângerile pe care le resimțea în contact cu perfecționismul de suprafață pe care l-a observat în interacțiunile dintre cele două sexe. Reacții de dezaprobare, zero șanse de a părea simpatic și a fi apreciat ca persoană, au apărut în momentul în care femeia i-a văzut pata de grăsime de pe cămașă. Nu-și mai putea lua ochii de pe pata lui. Iar el nu-i suporta machiajul perfect și excesiv, părul coafat și aranjat la perfecțiune, gesturile mișcările studiate. Și-a luat revanșa făcând curent în mașină, să-i facă fetei părul vraiște, și apoi s-a lins pe degete la masă. Acest comportament, destul de frecvent chiar și la intelectualul englez, ne displace și ne repugnă, văzând în el o lipsă de maniere sau de educație. De fapt, poate fi uneori un mod de a spune: „this is delicious, I am relaxed, I feel good”. Sau este zeflemea – „taking the mick”.