Cum de a reușit Sadoveanu să scrie un roman atît de prost? Pentru un nou capitol din Istoria literaturii proletcultiste, recitesc romanul Mitrea Cocor, de Mihail Sadoveanu. Mai înainte, am parcurs și am făcut semne pentru citare Prizonier la ruși. Note din lagăr, o broșură semnată în 1946 de un anume Valeriu Câmpeanu, la editura Eminescu, colecția Biblioteca relațiilor româno-ruse, de o rar întîlnită falsificare a realității. Ai impresia că autorul, care dă nume și date exacte, n-a fost în prizonierat la ruși, ci într-o vacanță de lux pe Coasta de Azur. În Mitrea Cocor dau peste aceeași imagine de vrajă a vieții din lagăr, deși autorul e Sadoveanu, iar cartea nu e o broșură de propagandă, ci ditamai romanul. Acum, la relectură, amuzîndu-mă la constatarea că toate delegațiile din România și cred că și din alte țări erau duse automat la colhozul de la Tarasovca, realizez cît de nesadovenian e Mitrea Cocor. Și nu mă refer la maculatura proletcultistă, ci chiar la pasajele pur sadoveniene. Cum o fi dat gata acest roman Sadoveanu? Cred că i-a fost greu, imens de greu, dacă mă gîndesc că un scriitor de geniul lui scrie bine și cînd doarme.
*
De ce a pierdut Napoleon la Waterloo. Senzațională această carte a lui Dominique de Villepin, Les Cent-jours, despre Cele o sută de zile ale lui Napoleon la revenirea de pe Elba. Împăratul e văzut din perspectivă politică, o noutate într-o istorie obsedată de Personajul Napoleon. Din analiza întreprinsă de Villepin rezultă fără echivoc că Napoleon era condamnat să piardă la Waterloo. Venise din Elba la Putere după un Ludovic al XVIII-lea care promovase un regim liberal. În plus, Grasul de rege era un tip de treabă, surprins de Dumas, în Contele de Monte Cristo, însemnînd pe file de clasici latini. După anii sîngeroși ai Împăratului, notabililor, cei mai mulți iviți pe timpul Imperiului, li se oferiseră ani de pace, de tihnă, de cheltuire a banilor cîștigați cu prețul sîngelui în Războaie. Noua nomenklatură, prin nimic tulburată (afară doar de momente stînjenitoare din saloane, cum s-a petrecut cu nevasta lui Ney), vrea să se bucure de privilegii. Banul e acum la putere. Și cei care au bani se simt bine sub un Rege delăsător, care nu-i scoală de dimineață, nu-i pune să scoată sabia, nu-i obligă să muncească, așa cum făcea Napoleon.
*
Lumea e finită. Lectură din Extremul Occident, romanul scris de Petru Dumitru după ce-a fugit în Vest. Îmi notez pe un stick lipit pe ultima pagină – soluție pentru a evita mîzgălirea – pasajul în care Petru Dumitriu expune teza sa a Lumii finite.
Noi, cei din Est, zice autorul în 1960, trăim cu iluzia că într-o altă parte a lumii e raiul pe pământ, o realitate diferită de a noastră prin faptul c-a rezolvat, ca-n utopia lui Iisus Christos, toate problemele ivite din nenorocita fire umană. Ajuns în Occident, observă cu amărăciune Petru Dumitriu, îți dai seama că și aici omul e același, chiar dacă diferit de cel din Est prin plusul de spoială. Și atunci realizezi tragedia, marea tragedie: Lumea e finită; pentru tine nu mai există iluzia unei alte lumi, diferite radical de cea din Est.
Așa am trăit cu toții postdecembrismul. Ne iluzionam înainte că lumea care ne va cuceri va fi spectaculos diferită de cea socialistă. Firește, diferită e, dar nu radical. Esența e aceeași cu esența Lumii din Estul comunist. Comuniștii foloseau făgăduielile despre viitor pentru a ne trage pe sfoară. Procedează astfel politicienii ziși democrați? Pe vremea comunismului Securitatea era adevărata Stăpînă a țării. Nu e azi Stăpâna țării tot Securitatea, chiar dacă s-a vopsit democratic?
Notez pentru o dezvoltare ulterioară geniala descriere a isteriei stîrnite în orașul eroului din Extremul Occident de venirea cu avionul a unei vedete. Petre Dumitriu își exersase talentul în surprinderea mulțimilor în comunism. Iată la fel de talentat în surprinderea mulțimilor în capitalism.
*
Marele poet-prozator Eminescu. În mașină, mergînd spre Sinaia, la radioul pus pe RRA aud o actriță recitind: „Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile?”
Moderatorii se joacă de a un concurs cu premii în niște cărți. Primul ascultător care sună și spune ale cui sînt versurile primește un colet de cărți, scos la publicitate de o editură care și așa trebuia să le dea la topit. Eu însă, auzind Care lasă malurile, îmi spun, privind în oglinda retrovizoare și întrebîndu-mă ce vrea boul din spate care-mi face semn cu farurile, tresar la ceea ce am numit totdeauna verbul genial al lui Eminescu, verb de prozator – ziceam și zic eu –, care învie o imagine moartă prin clișeizare: Vasele plecînd de la țărm.
Pentru Poet, vasele nu pleacă de la țărm, vasele, catargele aici, lasă malurile.
Verbul ales dă poezie unui act banal de navigație și în același timp înnoiește o imagine veche.
Urât cuvântul ăsta inventat de Cristoiu, auzi „postdecembrism” !
Experiența personală
1992 bursa in germania descoper pentru prima data Occidentul intr-un interval de timp mai lung decit un concediu – 6 luni
Soția bursa 18 luni in 2005
Asta ne-a și determinat ca in 2009 sa hotarim ca aici trebuie sa ajungem
Ne-am înșelat spun asta azi 2023 după 14 ani trăiți zi de zi aici
Occidentul nu este ceea ce pare nici trăindu-l
Delimitarea socialism capitalism stinga dreapta este doar pe hirtie pentru ca hirtia suporta orice
Realitatea vieții zilnice ne arată o asemenea întrepătrundere o asemenea interdependență incit orice delimitare pentru omul normal la cap este imposibila in opinia mea
vasele, catargele aici, lasă malurile
–
autorul vorbea despre catarge, nu despre vase
catargele-s facute sa lase malurile,
atunci
catargele au vase.
norocul si idealurile sint pinza catargului, care abia asa poarta gandul in armonie cu vanturile, valurile, inganatul devenind nonactiune
idealurile n au intersectie cu limanul, cu malurile, presupun vesnica miscare, framantare.
odata manifestate, ele ridica pinza catargului, iar norocul ce mai e, in acest caz, decit Cerul care ti cinta n struna framantarilor?!
deci …io zic sa lasi catargul cum a vrut autorul si …plimba barca! :))) ( ia ma si pe mineee!:)))) )
deci tu esti un catarg. acuma…ia sa mi spui tu mie, draga lautremoi, care ti sint pinzele?!, ca abia ele te misca, atunci cind se umfla n bataia idealurilor, a vantului norocos, a valurilor norocoase, si care ti sint asa, norocoase, pen ca ti ingana, abia astfel!, idealurile :))
( pentru ca tu m ai facut …cam in toate felurile:)),…uite ca am indraznit si io sa te fac catarg :)))) )
* ti ingana, abia astfel!, gandurile
dupa ce te am facut catarg,….minune!, vad ca ti sta bine!:))), ( chiar si asta e un subiect de framantare:))), cum de …oricum te as picta, chiar si cu ceva culori nervoase, in final tot bine iti sta! :))) )
:)))))
@online: eu doar am furat si adaptat niste versuri ale unei frantuzoaice, asa ca tu acum te „certi” cu isabelle, dar nu stiai. :))))
(ps: „furtul de emotii nu-i hotie”)
atunci …nu exista intersectie intre poezia lui Eminescu si a Isabellei. poezia lui Eminescu are aripi, nu picioare, ca a Isabellei :), a lui Eminescu e despre Cer, a Isabellei despre Pamant, a lui Eminescu e despre cum esti una cu valul, cu vantul, a Isabelei despre cum despici valuri, vanturi. in pinza catargului lui Eminescu sufla insusi Destinul, adica ‘treaba pentru care te ai nascut, scrisa in banutii cu care ai venit pe lume, aia din buzunarele inimii :))’, ca …doar nu cumva ca Universul ‘produce’ …pe stoc:))
@online: poezia isabellei este despre zbor. si despre caldura. si nu contrazice cu nimic versurile lui Eminescu, catargele lasa malurile cum a zis el, la zbor ea a gasit ceva incredibil de asemanator.
catargele care au vase sint purtate spre alte limanuri, …Pamantene:)), si se inchina Timpului,
catargele lipsite de maluri sint purtate de idealuri si noroc :), ele inchinindu se Vesniciei, ca doar Vesnicia isi poarta in sine propriile limanuri 🙂
insa avand in vedere ca …habar n am cine e Isabelle :),
pesemne ca e ca tine,
avand in vedere ca
habar n am cine esti 🙂
si ca,
se stie,
habar n am cine sint :))
@online: cum sa nu stii? esti Florin 🙂 . Florin jurnalistul. Ti-am mai zis, iar ai uitat?
Pai ce, daca stiam io cine sint, nu veneam io sa ti spun? prima erai! :)), ca era o stire, nu? :))
@florin: primul nu „prima” pentru ca eu sunt trotinerist, nu trotinetista. 🙂 ( e o gluma, mentionez pentru a nu fi apasat butonul red alarm) 🙂
@online: poate gasesti ceva interesant pentru tine:
http://www.trinitas.tv/category/emisiuni/teologice/lumina-celui-nevazut/
(Sa mai zici ca nu ma gandesc eu si la tine)
@online: are doua pagini, dar butonasele cu 1,2 sunt ascunse jos de tot. A doua poate fi mai interesanta…
abordarile sint….cam pașnice:))
ale mele …demoleaza, chiar daca asta, zic eu, e o nonactiune:)
@online: eu doar am furat si adaptat niste versuri ale unei frantuzoaice, asa ca tu acum te „certi” cu isabelle, dar nu stiai. :))))
(ps: „furtul de emotii nu-i hotie”)