Cum se punea piatra de temelie pe vremuri

Cerință. Nae Ionescu, deși prozator politic, se ocupă în rubrica sa ținută zilnic la Cuvîntul și de isprăvile din administrația românească. În textul Tot despre gospodărie…, Cuvîntul, 23 mai 1928, el istorisește o întîmplare al cărei erou e Constantin Angelescu, ministrul Instrucțiunii Publice, în Guvernul Vintilă Brătianu între 24 noiembrie 1927 – 9 noiembrie 1928):

„Scena s-a petrecut în județul Dîmbovița, într-un sat dinspre munte. Într-o sîmbătă pe-nserate, primarul a fost chemat la telefon. Prefectul îi cerea să ia toate măsurile, pentru ca a doua zi ministrul să poată pune piatra fundamentală la noul local de școală. Primarul, care habar n-avea de treaba asta, s-a consultat cu șeful jandarm. Au ieșit deci pe linia satului, au ochit un loc, au chemat pe săteanul respectiv, au tras două sfori pe pămînt, au săpat un șanț, au trimis la proprietar – opoziționist! –, care tocmai clădea, după cinci cărămizi și două mistrii de ciment, au făcut o poartă cu verdeață cu «Trăiască ministrul Culturii» sau așa ceva, și… au așteptat. A doua zi, d-l ministru a sosit, punctual; a pus piatra fundamentală, a rostit un discurs și a plecat. În urma lui au rămas: țăranul, ocupat să-și dreagă locul stricat de boieri, și o capră, care mănîncă din frunzar.”

*

Lectura publică. Atît în serialul englez, Eu, Claudius, cît și în cartea lui Robert Graves, Eu, Claudius împărat, Împăratul Claudiu e surprins în experiența de lectură publică. La vremea respectivă n-am dat atenție acestei secvențe. Am considerat lectura publică a cărții sale o toană a unui autor fără succes de librărie, dar suficient de bogat ca să-și permită să citească din carte neamurilor și amicilor. Am citit însă în Jérôme Carcopino, Viața cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, că lectura publică ținea locul în Roma imperială distribuirii prin librărie:

„La drept vorbind, construcția acestui Athenaeum n-a fost decît dovada importanței căpătată de lecturile publice în Roma inundată acum de talente. Nu constituia o inovație arhitecturală, ci era doar un moment oficial pe lîngă numeroasele săli pe care, de mult timp, lecturile le umpleau cu freamătele lor elocvente. Pe atunci, un literat, dacă poseda cît de cît o bunăstare, ținea să-și amenajeze în casă o cameră destinată exclusiv acestor lecturi. Auditorium. Mai mulți dintre amicii lui Plinius cel Tînăr intraseră la asemenea cheltuială fără să-și facă multe griji: Calurnius Piso, de exemplu și Titinius Capito. Decorul nu varia deloc de la o domus la alta: o estradă unde sta autorul-lector care, în special, și-a îngrijit ținuta, și-a aranjat părul, s-a îmbrăcat cu o togă nouă, și-a pus toate inelele în degete, și se pregătește să-și seducă auditoriul, nu numai prin calitatea scrierilor sale, ci și prin prestanța ținutei, prin privirile dezmierdătoare, prin modestia accentului și prin dulceața modulațiilor vocii. În spatele lui, perdelele atîrnate ascund restului asistenței pe cei doritori să-l asculte fără să fie văzuți, de exemplu, soția. În fața lui, publicul convocat prin bilete trimise la domiciliu (codicilli) stă parte pe scaunele cu spetează (cathedrae) din primele rînduri, parte pe băncile din celelalte rînduri, iar sclavii însărcinați cu menținerea ordinii le distribuie programul ședinței (libelli). O asemenea punere în scenă nu oricine avea posibilitatea materială s-o facă. Autorii săraci depindeau de bunăvoința celor bogați. Mari potentați ca Titinius Capito, însuflețiți de cel mai înalt spirit de confraternitate, le împrumutau bucuroși auditorium-ul lor. Bogătași mai puțin generoși, dar mai practici, le închiriau pe bani, și Iuvenalis înfierează specula acestor harpagoni cu mască de Mecena care cereau sume mari pentru folosirea scurtă durată a unui local impropriu și unui mobilier sărăcăcios, de împrumut. De altfel, un auditorium nu era indispensabil unei lecturi publice decît dacă prin aceasta voiau să dea o lovitură și să impresioneze opinia publică. Cei delicați, cu reputație stabilită, doreau mai degrabă o audiență restrînsă de oameni delicați ca și ei, și lui Plinius cel Tînăr, de exemplu, îi plăcea să invite la lecturile sale numai cîțiva prieteni, pe care îi primea în triclinium, adică în sufragerie, unii lungiți pe paturile ce o mobilau totdeauna, ceilalți pe scaunele aduse în acest scop. Chiar cei săraci, deși nu posedau triclinium și nu aveau bani pentru o închiriere, reușeau totuși să se producă. De îndată ce observau o îngrămădeală de oameni cărora sperau să le stîrnească curiozitatea, se amestecau printre ei și desfășurau imperturbabili propriul volumen: în Forum, sub un portic, în afluența de la Terme. Recitatio năpădise, deci, și la încrucișările de străzi și, dacă cercetezi mărturiile contemporane, te convingi foarte repede că toată lumea citea în public, tot timpul, și indiferent ce.”

Descoperirea m-a făcut să văd într-o altă lumină secvența din carte. Drept pentru care am copiat-o:

„Germanicus mă sfătui să fac o lectură publică din ultima mea operă istorică şi invită o seamă de personalităţi ale lumii literare să o asculte. Cartea din care urma să citească îmi ceruse o muncă îndîrjită şi nădăjduiam că va prezenta interes pentru auditoriul meu: era o expunere a formulelor întrebuinţate în timpul îmbăierilor rituale de către preoţii etrusci, cu traducerea lor latină, ceea ce explica multe dintre ceremoniile noastre, al căror înţeles exact se pierduse cu timpul. Germanicus o citi în prealabil şi o arătă mamei şi Liviei, care o aprobară; apoi avu bunătatea să mă pună să repet lectura de la un capăt la altul şi mă felicită pentru munca şi dicţia mea. Se vede că el vorbi cu multă lume despre aceasta, căci sala unde trebuia să fac lectura era plină. Nici Livia şi nici Augustus nu veniseră, dar se găseau acolo mama, Germanicus şi Livilla.

Eram bine dispus şi cîtuşi de puţin nervos. După sfatul lui Germanicus, băusem o cupă de vin, ca să capăt curaj. Pentru cazul cînd Livia şi Augustus s-ar fi ivit, li se rezervaseră două splendide jilţuri – cele pe care se aşezau întotdeauna cînd veneau la noi. După ce fiecare s-a aşezat, s-au închis uşile şi am început să citesc. Totul mergea de minune: îmi dădeam seama că citeam nici prea repede, nici prea încet, nici tare, nici şoptit, ci tocmai cum trebuia şi că auditorii, care nu se aşteptaseră la mare lucru din partea mea, capătau, fără voie, interes pentru lectură.”