Majoritatea românilor consideră că situaţia generală a ţării este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani, potrivit rezultatelor unui sondaj INSCOP

Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt

Preocupată să scriu un eseu reflexiv spre limpezirea sufletului meu atât de încercat în ultima perioadă, gândurile caută o portiță prin care lumina spiritului să-și găsească drum spre cea mai frumoasă și mai complexă temă, pe care să o cobor pe monitorul calculatorului și prin ea să retrăiesc acel catharsis, „Dar eliberator” despre care vorbesc poeții. Ce altă temă înafara celei numită generic IUBIRE aș putea alege, când, după cum se afirmă în Cartea Cărților, la Corinteni: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”? Tristețea și-a făcut casă în viața mea, așa că toți mă îndeamnă să așez în locul ei lumina clipelor frumoase rămase în amintire. Ce altă variantă aș putea alege în afara sentimentului ordonator al universului în totalitatea lui? „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!” este o mare provocare. Chiar dacă iubirea este catalizatorul existenței umane, fiind un sentiment cu care suntem cu toții familiari, chit că vorbim despre iubirea maternă, paternă, religioasă sau romantică, termenul și-a pierdut din atributele esențiale, deoarece scara valorilor morale este profund dezechilibrată de această epocă monetară, în care măsura tuturor lucrurilor materiale și spirituale este banul. Acum, meditând la această latură luminoasă a existenței umane, nu pot decât să mă raliez celor afirmate de Michelangelo Buonarotti și anume: „Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, ca să poată urca până la El”.

În primul rând, mă gândesc la faptul că fără îndrăgirea aproapelui, fără empatie, fără iertare sau altruism lumea devine un infern, poate mai dureros decât cel descris de Dante în Divina Comedie. Sub dominația Răului, Universul intră într-un stadiu de degradantă monotonie, văduvit de lumină, culoare și căldură, toate acestea adunate de Marele Creator într-un zâmbet dincolo de care trăiește plenar iubirea. Totuși, nu pot să fac vreo referință despre acest subiect controversat, dar frumos, fără să amintesc cuvintele lui Shakespeare: „Traseul dragostei adevărate nu poate fi parcurs niciodată lin”. În sonetele marelui Will am întâlnit câteva versuri care mi s-au părut a fi o sinteză nu doar a sentimntului, ci a existenței în plenitudinea ei: „Iubirea nu-i a vremii fericire/ Tu frumusețe doar cu vremea treci/ Ea nu se schimbă, orice-ar fi să fie/ Aceeași ea rămâne-n veci de veci/ De mi se dovedește c-am mințit/ Nimic n-am spus și nimeni n-a iubit”. Ceea ce mă surprinde, însă, este faptul că, deși omul este conștient că a primit acest Dar neasemuit, acest Cadou divin care-l ridică deasupra comunului, nu este mereu capabil să aprecieze aceasta, nu întotdeauna oferă sau primește raza de divinitate în sufletul său. Iubirea nu are legătură cu aspectul material, nici cu luxul sau bogăția materială, pentru că nu putem iubi cutia în care este ambalat un produs chiar dacă ambalajul ar fi de o strălucire care ia privirile. Lumea noastră este asemenea unei clădiri goale în care bântuie tot felul de arătări. Dacă în vremea trecută, ilustrată în romanele citite, zestrea era cea care hotăra soarta tinerilor, a venit un timp în care, îmi cer iertare pentru duritatea expresiei, multe dintre tinerele noastre au devenit „o marfă”. Nu se mai pune problema sentimentelor ci dacă cel „vizat” poate să-i ofere vacanțe în locuri de vis, ca ea să se poată mândri cu ele, să-i ofere bijuterii, bani, mașină… deci o iluzie a fericirii.

Sentimentele sunt „dictate” de starea materială a bărbatului, care, și el la rândul lui, își părăsește de multe ori familia pentru o soție „trofeu” cu care să iasă în lume, spre Invidia celorlalți. Dacă e să mă refer la romanul “Ion” de Liviu Rebreanu, nu doar că drumul iubirii nu poate fi parcurs lin, ci nu poate fi parcurs deloc, împingând personajul principal de pe piscul valorilor morale și al eticii spre prăpastia unui abis din care viața noastră este similară infernului. Această „cădere” din Rai apropie personajul lui Rebreanu de lumea contemporană nouă. Iubirea, pentru Ion al Glanetașului, este un lucru anex. „Să las atâta avere pentru o muiere?”, spune Ion la un moment dat. Iubirea pentru el este dictată de mândria de a dobândi averea, care îl va situa în fruntea satului, deci nu este un element hotărâtor, dar, totuși, reprezintă un factor care îi va aduce pieirea. Nu pot trece peste acest aspect și să nu-l judec, deși știu că judecata mea este un păcat.Știu însă că Universul nu acceptă să atenteze cineva la echilibrul său. Firul epic al romanului este binecunoscut: Ion Pop al Glanetașului este un flăcău sărac din satul Pripas, care o îndrăgește pe Florica, săracă și ea, dar frumoasă. Ca să scape de sărăcie o seduce pe Ana, fiica urâtă a lui Vasile Baciu, urmărind zestrea acesteia, zestre ce l-ar scoate pe Ion din nesuferita stare de mizerie materială. Oare nu găsim aici un clișeu la ceea ce se petrece astăzi în lumea noastră? Mă gândesc și regret că nu ne dăm seama că viața este una singură, că anii ne sunt puțini și bine numărați, și că ne este dat să putem alege drumul care poate să ne ducă la fericire și împlinire spirituală sau la dezastru.

În al doilea rând, deși nu am o experiență de viață foarte bogată, am întâlnit oameni și am citit despre eroi care nu-și „amanetează” sufletul pentru niciun fel de avuție. Sunt oameni care iubesc cu adevărat, Cred că acestora Dumnezeu le-a dat un mare Har, acela de a putea iubi și a-și putea împărtăși iubirea. Poate că ar trebui aici să vorbesc despre Romeo și Juieta sau despre Antoniu și Cleopatra, dar aceste cupluri au avut o soartă tristă. Cu toate acestea, au trăit momente de maximă dăruire, au urcat până dincolo de limitele umanului, iar o astfel de iubire, cred eu, aduce după sine jertfa. Se spune că omul este un înger cu o singură aripă. Ca să fie împlinit are nevoie de un alt înger, de o altă aripă cu care să se înalțe. Cei despre care tocmai am amintit aici cred că și-au găsit a doua aripă. Am citit că filosofii antici erau de părere că oamenii sunt jumătăți de sferă care au interiorul vid. Atracția este firească, dar doar jumătățile perfecre formează întregul. Mă gândesc cum că de aici s-a dezvoltat mitul Androginului sau poate filosofii au preluat acest mit. Este parcă o „stilizare” a momentului creației biblice. Iubirea, cred eu, este plenară doar când este împărtășită. Mă întorc la exemplul din romanul Ion. Ana îl iubea cu adevărat pe Ion, dar acesta se spune că o iubea pe Florica, deși eu mă gândec și judec în lumina faptelor lui că se iubea doar pe sine. Iată că soarta Anei este dramatică iar sfârșitul este tragic. Nu pot să înțeleg cum nici nașterea copilului nu-i oferă Anei o șansă. Dar dramele de acest gen generate de simularea sentimentului, oare nu sunt dominanta acestui timp al nostru? Iubirea părinților față de copii este necondiționată, este cea care dă un alt sens existenței. Iată că acest gen de iubire, cred, le depășește pe toate. Ana, pe care o deplâng toți criticii, nu a putut să se salveze pentru că nu și-a iubit copilul. Sunt sigură că Dumnezeu i-a dat această șansă, dar a fost incapabilă să se salveze. Îmi amintesc o povestioară pe care am citit-o demult și care mi-a rămas la suflet, pentru că este esența unui adevăr universal, nu prin violență ci prin dragostea mamei față de copiii săi. Este vorba despre o femeie care-și crește copilul cu multă dragoste, iar când acesta se căsătorește se îndepărtează de mama sa și la cererea soției o ucide. Ca dovadă că i-a îndeplinit dorința, tânărul trebuia să-i ducă soției inima mamei. Își iubea mult soția așa că i-a îndeplinit dorința dar alergând spre casă s-a împiedicat și a căzut. Inima mamei ascunsă în pumnul lui a întrebat: „Puiul mamei, te-ai lovit? Te doare?” Este o poveste tristă, dar semnificația ei nu mai are nevoie de explicații. Filosofii spun că întunericul este absența luminii, prin urmare ura este absența iubirii, dar eu sunt de părere că nu atât ura este cea care doare într-o relație cât nepăsarea. În lumea de astăzi, tronează cu mare trufie nepăsarea și egoismul. Nu găsesc o motivație pentru aceasta în afara celei care pune în evidență o infirmitate sufletească. Din această cauză există în lume războaie, există familii destrămate, există copii care, ajunși la maturitate, în loc să-și clădească viața și să se bucure de floarea vârstei, sunt blocați în trecut și caută răspunsuri de la părinții care nu i-au iubit îndeajuns, care i-au trimis în vâltorile lumii încă din primii ani de viață.

În altă ordine de idei, o latură importantă a personalității noastre spirituale o constituie dragostea față de Dumnezeu și implicit de aproapele. Mă gândeam zilele trecute că sunt printre noi oameni care afirmă că-l iubesc pe Dumnezeu, dar nu-și pot ierta aproapele. Eu cred că această atitudine este un fel de fariesism. Cred că așa încercăm să-l mințim pe Dumnezeu, ori păcatul este cu atât mai mare cu cât nu suntem conștienți că Dumnezeu nu poate fi mințit. Citind poezia „În grădina Ghetsemani” de Vasile Voiculescu mă gândeam că dacă cineva apropiat nouă ar fi fost schinjuit și batjocorit așa cum a fost Mântuitorul nostru, suferința noastră ar fi fără margini. El a suferit fără să aibă vreo vină, iar noi, chiar dacă ne întristăm pe moment, suntem detașați de această grea suferință, pentru că o simțim ca pe ceva care este înafara noastră. Și totuși, nu ezităm să spunem adesea că-l iubim pe „Cel care ne-a Mântuit”.

În concluzie, tema pe care am ales-o este deosebit de complexă și a fost analizată, dezbătută și descrisă de poeți, scriitori, pictori, compozitori în toată complexitatea ei. Eu doar am încercat să-mi așez o ordine în gânduri scriind ceea ce cred în raport cu timpul meu în care trebuie să-mi reașez și să-mi concentrez sentimentele spre cei rămași și să le dăruiesc lumina lină a sufletului meu rănit, pentru că „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt!”.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”

  • Vă mulțumesc pentru comentarii, oameni faini! Mă bucură intervențiile voastre pentru că fac doar o completare la ceea ce am scris eu. Să aveți parte de iubire!

  • ‘Se spune că omul este un înger cu o singură aripă. Ca să fie împlinit are nevoie de un alt înger, de o altă aripă cu care să se înalțe.’

    atunci…sa se spuna si ca aripa omului are doua pene,
    una e Cer si cealalta e Pamant,
    așa ca si aripa celuilalt inger are tot doua pene,
    prin urmare chiar daca una din pene se scutura, asemenea frunzelor,
    …că asa sint Anotimpurile,
    cealaltă pana, care e Cer, e vesnica,
    si abia aceasta il ajuta sa zboare…așișderea!:)

  • eu, cind vine vorba despre Iubire…ridic doua degete si zic: io nu ma pricep!:))
    _
    de ‘iubit’ am iubit si eu, nu zic, …oho ce am mai ‘iubit’!, insa de Iubit…nu, …cred ca nu pricep:)

    Iubirea e ‘iubirea’ fata de Creatie. cu Binele din ea, cu Raul din ea.
    caz in care mi se pare… atat de frumos sa Iubesti…!, insa io chiar si azi am impresia ca am omorit o musca:)), nu mai zic de alte grozavii…ce oi mai fi facut!:))

    insa…eu cred ca daca vom cauta Iubirea, o vom gasi:), iar de cautat e simplu:)), in general e suficient sa deschizi ochii:)

  • Stiu însă că Universul nu acceptă să atenteze cineva la echilibrul său.

    …nu prea mi suna bine. io cred ca exista atata libertate in Univers ca poti atenta la echilibrul Universului oricind:)), n ai decat:)).
    Universul e Iubire, iar el nu pica nicodata pentru că… e Iubire, nu pentru ca nu accepta sa atenteze cineva la echilibrul sau. Deci chiar si cel care atenteaza la echilibrul Universului e Iubit!
    de fapt daia si exista Bine SI Rau:)

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog