De abuzurile și crimele Securității, responsabilă de esență e Puterea politică

Nu demult, Dan Andronic mi-a trimis, pentru a-i întocmi prefața, manuscrisul cărții sale, „În umbra puterii. Istorii din lumea informațiilor secrete. De la Ceaușescu pînă la Băsescu”.
Textul e transcrierea unui lung dialog al lui Dan Andronic cu Aurel Rogojan, printre altele, fostul șef de cabinet al lui Iulian Vlad. Potrivit CV-ului, Aurel Rogojan a fost numit, în 1977, la vîrsta de 28 de ani, în postul de șef al Cabinetului generalului locotenent Iulian N. Vlad, Secretar de Stat la Ministerul de Interne. Îl va urma pe acesta în demnitățile sale ulterioare, de la adjunct al ministrului de Interne (1984-1987), ministru secretar de stat și sef al Departamentului Securității Statului (1987-1989). După 1989, a fost implicat în făurirea SRI și a lucrat cu mai mulți directori ai Serviciului.

Sînt un adept convins al memoriilor obținute sau chiar smulse de la toți cei care au fost actori sau martori ai Istoriei noastre contemporane. Aurel Rogojan n-a fost nici înainte, nici după decembrie 1989, șef mare în Serviciile secrete românești, prin Servicii secrete înțelegînd atît fosta Securitate, cît și actualele SRI și SIE.

De ce l-a ales Dan Andronic pentru o carte ce se vrea și chiar este – judecînd după manuscrisul citit de mine, pe cale de a fi dat la tipar, moment dependent printre altele și de repeziciunea cu care eu voi reuși să scriu Prefața – o Istorie subiectivă a lumii informațiilor secrete din România contemporană?
La rugămintea mea, Dan Andronic mi-a trimis un CV al generalului Aurel Rogojan. Textul se încheie astfel:

„Din 1970 și pînă în 2007, a servit «sub drapel» în cea de-a patra armă – arma informațiilor, în mandatele a zece miniștri de interne, șefi ai securității ori directori ai serviciilor de informații, un număr de 25 de ani aflându-se în culisele secrete ale puterii și în umbra acesteia. Cum ajuns la Aurel I. Rogojan ? E simplu. I-am citit cărțile. În fiecare din ele care am găsit spuse lucruri clare, deloc plăcute, cu curaj. Cu unele eram de acord, cu altele nu, dar am intuit că este un personaj care deține nu numai talentul și abnegația de scriitor, ci și istoria subiectivă a unei lumi închise. Lumea serviciilor de informații.”

Dacă adăugăm acestei realități memoria ieșită din comun a lui Aurel Rogojanu și mai ales o inteligență dispusă să treacă dincolo de aparențe pentru a dibui marile mecanisme și a medita asupra lor, vom înțelege că memoriile sale sînt de o excepțională valoare. Contribuie la aceasta și competența lui Dan Andronic în materie de Servicii secrete. La Evenimentul zilei de sub conducerea mea, Dan Andronic a lucrat un timp la o Secție botezată de mine Servicii secrete. Aici el a adus pentru ziar veritabile scoop – uri în materie de Servicii secrete postdecembriste.

Dan Andronic, așa cum îl știu eu, a fost și este fascinat de lumea serviciilor secrete, cărora a căutat să le afle dedesubturile. Dedesubturile acestei lumi nu le află în totalitate nici măcar cei care le conduc, dacă nu chiar mai ales cei care le conduc. Nu le-a aflat în totalitate nici Dan Andronic. Aventura i-a adus însă o competență deosebită ca jurnalist în lumea serviciilor secrete. Succesul acestei cărți – de care nu mă îndoiesc – își are una din cauze și în cunoașterea de către Dan Andronic în dialogul cu Aurel Rogojan a lumii serviciilor secrete.

Una dintre perioadele abordate de Dan Andronic în dialogul său Rogojan e cea a anilor staliniști ai Securității.
Dialogul se deschide cu o confruntare. Generalul susține teza – mult dragă foștilor lucrători ai Securității – unei răspunderi pentru crimele și abuzurile din anii stalinismului triumfător doar prin ponderea însemnată a alogenilor. Dan Andronic îl contrazice. Firește, în limitele politeții cerute de profesionalism. El îi atrage interlocutorului atenția că acesta e unul dintre miturile prin care fosta Poliție Politică a căutat să se absolve de abuzurile și chiar crimele din perioada anterioară. Eu însă aș aduce un alt argument. Să admitem că Securitatea era la începuturi alcătuită doar din români. M-aș grăbi să adaug, români patrioți sau buni români, dacă nu mi-aș da seama că un bun român ar fi refuzat să se pună în slujba ocupantului. Ar fi putut această Securitate să ducă o altfel de politică decît cea dictată de ocupantul de la vremea respectivă? Firește că nu. Indiferent din cine ar fi fost alcătuită, Securitatea ar fi dus o politică de deznaționalizare cruntă, în numele internaționalismului proletar. Să nu uităm că una dintre cele mai mari poziții dușmănoase era considerată poziția naționalistă. Pe scurt Securitatea a fost un instrument al puterii politice. Iar puterea politică a depins de alianța în care s-a trezit plasată România. Dependența Securității de Moscova a avut și aspecte pozitive. Îmblînzirea instituției a fost efectul destalinizării de la Moscova. Dacă de la Moscova nu ni se impunea destalinizarea, ar fi binevoit Dej și gașca să-și amintească de nevoia respectării legalității? Cît despre ruși, e o gogomănie să-i acuzi că ne-au impus regimul lor. Nu face asta orice Mare putere cu țările care-i alcătuiesc clientela politică? Postura Securității de instrument al puterii politice, dependent de aceasta, se distinge cel mai bine din transpunerea în practică a tezei luptei de clasă care se ascute pe măsură ce se înainta în construirea socialismului. Teza e amintită și combătută de Aurel Rogojan:

„Despre perioada anilor 50-60 nu am constatări sau experiențe personale, dar din documente și relatări ale celor care au activat în acei ani rezulta exact ceea ce a fost. O luptă continuă și violentă împotriva dușmanului de clasă, o revoluție permanentă, în focul căreia lupta de clasă se întețea. Ceea ce m-a frapat este faptul că nimeni nu a sesizat cît de ilogică era această dogmă stalinistă. Cum să se adîncească lupta de clasă, pe măsură ce progresa revoluția? Nu era firesc ca lucrurile să se așeze într-un fel?”

Dincolo de aiureala unei asemenea teze – cu cît noul regim se instala mai solid pe meleagurile noastre, cu atît dușmanul devenea mai primejdios –, fixarea ei drept far călăuzitor al Securității a dus la o goană turbată de căutare cu orice preț a prezenței dușmanului de clasă. Realitatea era cea a unei micșorări a acțiunilor realmente dușmănoase. Cei din Munți erau pe cale de lichidare și oricum n-ar fi pus în pericol în veci regimul cîtă vreme acesta avea la dispoziție tot ceea ce putea strivi din fașă o tentativă reală de răsturnare a ordinii stabilite: Armată, Miliție, Activ de partid, tunuri, avioane, tancuri, plus posibila intervenție a Armatei Roșii. Cu toate acestea trebuia să descoperi, să denunți și să pedepsești acțiunea dușmanului de clasă. În planul politicii s-a manifestat astfel catastrofala explicare a tuturor neregulilor din real prin acțiunea dușmanului de clasă. Am citit cu creionul în mînă toată literatura stalinistă autohtonă consacrată luptei pentru construirea vieții noi. Indiferent unde se petrecea acțiunea unei proze, a unei piese de teatru, după un sfert de conținut de operă se iveau dificultăți. Dificultăți în construirea unui obiectiv, provocate de Natură, de proasta proiectare, de prostie, de lene, de românescul Merge și așa. Dificultăți în aprovizionare. Cu experiența lecturilor anterioare din proletcultism, eram sigur că pe la jumătatea romanului, sau a nuvelei sau a piesei de teatru sau chiar a poemului, dificultățile își găseau explicarea în acțiunea dușmanului de clasă. Și nu trecea mult și avea loc o ședință de demascare a dușmanului de clasă, urmată, firește de intervenția Organelor, destul de discretă, pentru că literatura trebuia să educe vigilența clasei muncitoare și nu a instituțiilor care, vorba epocii, vegheau la construirea socialismului. În aceeași ședință era demascată însă și lipsa de vigilență, împăciuitorismul, înțelegîndu-se prin asta tentativa de a explica dificultățile altfel decît ca produs al dușmanului de clasă. În aceste condiții abuzurile Securității erau fatale. Instituția avea drept principală misiune dată de Puterea politică depistarea și sancționarea acțiunilor dușmănoase. Care acțiuni erau proclamate a fi tot mai multe și tot mai primejdioase pe măsura înaintării spre comunism. Altfel spus în timp ce în realitate aceste acțiuni erau tot mai puține și tot mai slabe, Securitatea pleca de la premisa că ele sînt tot mai multe și mai puternice. Dacă nu depistai prezența tot mai tare a dușmanului de clasă riscai ca lucrător al Securității să fii acuzat de lenevie sau, mai rău, de complicitate involuntară cu dușmanul de clasă. Cum puteai evita această primejdie?
Căutînd cu orice preț implicarea dușmanului de clasă.
Se înțelege că asta însemna din start posibilitatea dacă nu chiar fatalitatea abuzurilor.

Ca și azi, ca și ieri, ca și totdeauna în Istorie, responsabilă principală de abuzuri, de crime e Puterea Politică.
Fie și prin adevărul că orice instituție de forță e sub controlul puterii politice sau, măcar, sub semnul nevoii ca Puterea politică să urmărească dacă ea n-o ia razna.
Din acest punct de vedere de abuzurile comise de Binomul SRI- DNA sînt răspunzători nu numai șefii celor două instituții, dar și liderii politici de la vremea respectivă.
Dacă nu mai ales ei.