De ce experimentăm, oare, toate nenorocirile lumii?

„Sătulul nu crede flămândului”, spunea Creangă preluând expresia din înțelepciunea poporului. În egoismul nostru, atitudinea față de oropsiții sorții așa ne-o manifestăm, însă la cote diferite, deoarece depinde de sensibilitatea, de empatia fiecăruia. Mă doare inima gândindu-mă la ceea ce au simțit și trăit semenii noștri care au murit arși de vii, cei de acum și nu doar de acum. „Dacă nu este cineva de-al meu, pot să trec peste asta”, șoptesc unii. Alții își fac sfânta cruce rostind: „Doamne, nu lăsa să mi se întâmple așa ceva, mie sau celor dragi mie !” Tatăl meu îmi spunea, adesea, că nu poți judeca lucid și corect un om sau o situație decât dacă te pui în postura respectivă, dacă „trăiești în papucii lui!”.

Câți dintre noi, oare, gândim din această perspectivă? Au murit arși de vii, iar noi ridicăm din umeri, promitem că vom lua măsuri aspre, facem „o vizită de lucru” și apoi ne întoarcem la preocupările noastre. Nu este posibil, oameni buni! Nu este admis ca noi, o mână de oameni câți are această țărișoară, să experimentăm toate nenorocirile lumii! Am devenit cobai prin propria noastră atitudine și voință. De ce oare? Suntem o țară de oameni creștini, dar experiențele la care suntem supuși zi de zi ne-au abrutizat, ne-au transformat în ceea ce niciodată n-am crezut că am putea fi. Scria cineva pe internet că oamenii aceia oricum ar fi murit pentru că erau bătrâni. Nu este admis să credem asta! Nu este uman să gândim și să spunem așa ceva! Darul vieții și limita la care se încheie nu aparține oamenilor!

Am citit, iar modul de a gândi al unora m-a șocat. Răspunsurile la această afirmație au fost variate. M-au impresionat două, pe care vreau să le redau, pentru că sunt motive de reflecție. Un domn spunea: „Bătrânețea nu-i o boală! Vai, de cei care NU ajung să fie bătrâni!” Răspunsul la această replica a fost amar, cutremurător: „Eu cred că-i vai de cei care ajung să fie bătrâni!” Nu vreau să fac din această întâmplare, de un tragism zguduitor, un act politic, o revoltă în această direcție. Nu vreau să dau vina pe nimeni, pentru că nu sunt în măsură să „arunc cu piatra”. Vreau însă să fac apel la umanitarismul care ne-a caracterizat de la începuturile lumii! Vreau să fac apel la faptul că din codul nostru genetic am anulat dictonul: „homo homini lupus” și am pus în loc o atitudine de înțelegere, de dragoste față de oameni. Oare chiar n-am învățat nimic din ceea ce se întâmplă în lume? Oare chiar ne-am alienat într-atât încât toate atributele moralei creștine le-am anulat din existent noastră? Haideți oameni buni să schimbăm „direcția”, pentru că drumul pe care mergem nu este cel bun. Haideți să înțelegem clar că făcând același lucru, rezultatul va fi mereu același. Haideți, înainte de toate, să fim Oameni!