De ce hectarul nostru e mai mare ca al francezilor

Am citit de curând o analiză a pieței de carte din România dintr-o revistă „lustruită”, cum ar zice Inteligența Artificială. Nu e prima oară când autorul unei astfel de analize e la mare distanță de subiect. Am mai văzut trăsnăi din aceeași zonă, chiar la case mai mari, și alea tot „lustruite”. Prima care-mi vine în minte e comparația între prețul unei cărți și cel al unui kilogram de salam, o enormitate pe lângă care o comparație între numărul tenorilor și cel al maneliștilor pare legitimă. De data asta însă analiza e plină de confuzii și date complet irelevante pentru cultură și pentru industrie deopotrivă. Niciun amestec de carte și religie sau carte și emisiuni radio-TV n-o să-ți permită vreodată să tragi o concluzie cât de cât decentă despre cultura sau despre industria de carte a unei țări. În plus, confuziile și incapacitatea de a face corelații – măcar pentru banalul motiv al depistării unor contradicții – nu permit nicio concluzie validă, necum afirmații din categoria „Românii citesc mai mult decât francezii pe zi”. Francezii citesc mai mult noaptea? Dacă citesc cărți doar două minute pe zi, iar noi citim cinci minute (cifre care pun la îndoială seriozitatea studiului care le-a produs), ce se întâmplă cu restul de cărți cumpărate de francezi, care le alocă de patru, cinci ori mai mulți bani pe cap de locuitor? Chiar și după ce luăm în calcul prețul de copertă (deși cărțile nu mai sunt chiar așa ieftine nici la noi) rămânem cu o discrepanță aberantă. Mai mult, dacă includem în ecuație gradul de analfabetism funcțional (oficial de opt ori mai mare la noi), comparația nu mai are nicio noimă.

Să ne mai uităm la niște cifre. Finlandezul citește 12 minute pe zi. Așadar, într-o zi în Finlanda se citește preț de 66 de milioane de minute. Puțin, în comparație cu cele 75 de milioane ale noastre, conform studiului citat (impropriu). Lăsând deoparte din nou gradul de alfabetizare (și faptul că Finlanda are una dintre cele mai puternice piețe de carte din lume raportat la numărul de locuitori), cum ar explica asta un consum dublu de carte în Finlanda comparativ cu România? Tot legat de capul de locuitor, analiza noastră ia în calcul un indicator fascinant: numărul de titluri noi la milionul de locuitori. Singurul lucru relativ util pe care l-ar putea oferi un astfel de indicator ar fi un soi de coeficient cultural al cetățeanului. La capitolul ăsta câștigă, bineînțeles, țările civilizare cu populație intimă (Islanda) sau modestă (Estonia) și cultură a lecturii semnificativ peste medie. Vorbim totuși de un parametru discutabil, chiar dacă îl considerăm relativ relevant. Numai în Bókatíðindi – „Potopul cărților de Crăciun” în Islanda – s-au publicat în 2022 682 de titluri noi, ceea ce face ca numărul de „titluri noi la milionul de locuitori” să devină enorm la nivelul întregului an (pentru o țară cu 330.000 de locuitori). Totuși, așa bogată cum e, piața de carte din Islanda oferă unui locuitor acces la aproximativ 1.000 de titluri noi în fiecare an. În comparație cu Franța și Germania (în jur de 100.000), descoperim de fapt un câmp de selecție foarte limitat. (Un cititor finlandez are de ales în fiecare an dintre 7.000 de titluri de ficțiune noi!) Așadar, indicatorul în sine e absurd și absolut irelevant pentru industria cărții. Iar când faci și confuzii (între an și cincinal), datele devin balast.

Bineînțeles, printr-un accident istoric, facem parte din toate statisticile europene, inclusiv cele culturale. Dar, așa cum n-ar trebui să comparăm prețul cărții cu al mezelurilor (fie și din simplul motiv că nu e comestibilă), n-ar trebui să ne comparăm nici cu țările civilizate. În primul rând pentru că o să descoperim cifre umilitoare. De pildă, Finlanda exportă doar la capitolul „literatură” drepturi de autor în valoare de 3,7 milioane de euro anual, adică vreo sută de ori mai mult decât noi după ce tragem sfori și de vreo sută de mii de ori dacă e să vorbim serios. Și nu e cea mai umilitoare statistică din domeniul cărții. În al doilea rând, n-am făcut nimic în ultimii 75 de ani pentru a schimba ceva și a fi atenți la evoluția noastră, atitudine mai sănătoasă, orice s-ar zice, decât iscodirea obsesivă a unor clasamente proteice. Trăim cu iluzia că în perioada comunistă „se citea la greu”, ori că toate cărțile erau „îngrijite impecabil” (o expresie complet deplasată pentru calitatea cărților din epocă, față de care cele de azi sunt semnificativ superioare, chit că suntem foarte departe de „impecabilul” cu care defilăm prin fața neatenților). Aducem argumentul tirajelor uriașe, care nu e valid, însă putem înțelege ușor de ce ne înșală dacă ne uităm la numărul de titluri (valabile, nu omagii sau alte tratate abluționiste) publicate anual. Un calcul simplu ne arată că azi se citește mult mai mult, fără a lua în calcul lecturile non-editoriale. A apărut o întreagă piață de non-ficțiune populară (care pe vremea aia era diafană), cărțile pentru copii sunt incomparabil mai multe, beletristica a explodat, de la literatură „de consum” până la clasici, pasionații de istorie și sociologie au portofolii însemnate la dispoziție etc. Și asta fără a lua în considerare cărțile vândute „cu ziarul”, care au pocit nu atât piața de carte, cât sufrageriile, luând locul peștilor de sticlă de altădată. Și atunci, de unde „explozia” de analfabeți funcțional?! Foarte simplu. Nu a avut loc nicio explozie. Doar măsurătorile sunt noi. În rest, cohorta alfabetizată continuă evoluția pe un trend negativ, dar fără salturi spectaculoase.

Și uite așa ajungem la România Educată. Presupunând că n-ar fi vorba doar despre o operațiune de marketing politic… ce înseamnă „România educată”? O să dăm deodată de polițiști care ne amendează pentru că fredonăm fals Debussy? (Scuze, era un banc pe vremuri.) Ori pentru că l-am citat incorect pe Dostoievski? O să discutăm teoria relativității la coadă la bancă? Strângem China de gât cu performanțele la testele PISA? Aici chiar n-ar trebui să ne facem griji, pentru că suntem cam la nivelul „șapte cu minus”, ceea ce pare acceptabil, dar pe o scară clasică înseamnă de fapt mediocritatea absolută. Evoluția în ultimul deceniu a fost negativă, și e greu de imaginat ce-ar ieși fără „antrenamentele” din teritoriu. De două decenii politicienii o tot dau cu legi noi, nevoia imperioasă de a muta toaletele în școală (altă problemă falsă cu note de absurd, tratată lăutărește și la ceas de ambetație) și necesitatea înarmării întru prevenția abandonului școlar. Între timp, ministerul de specialitate, o corporație care se bate cu giganții mondiali – non-militari – la numărul de angajați (din ce în ce mai puțin calificați), merge înainte. Fără alte comentarii, aș observa doar că e sensul invers celui în care merg lucrurile. Mai toate lucrurile din domeniu. E dreptul nostru să fim naivi și să ne hrănim cu speranțe, dar niciun pachet de legi, nicio toaletă modernă și niciun avânt de înarmare cu gadgeturi pseudoculturale n-o să educe peste noapte o populație școlară abulică și tot mai distrasă. Asta nu seamănă decât cu raportările la hectar din ultimii ani ai comunismului. O să ne trezim cu atâta bunăstare că n-o să mai avem ce băga în gură. Sau la cap, în cazul de față.