De ce i-am luat un interviu generalului de Intelligence Silviu Predoiu

După cum am mai scris și am mai vorbit, nu doar ca Istoric al clipei, dar și ca Istoric pur și simplu, m-a preocupat relația dintre Serviciile secrete românești înainte și după decembrie 1989 și societatea civilă. Despre relația dintre fosta Securitate și societatea autohtonă – să nu-i spunem civilă, pentru că așa ceva nu exista înainte de 1989 – s-au scris prostii cu ghiotura. Cele mai multe par azi, la o lectură lucidă, influențate chiar de fosta Securitate. Și cînd spun aceasta mă gîndesc la imaginea de superputere atribuită Securității pe plan intern, o superputere diabolică, perversă, care știa totul, controla totul, ținea sub stăpînire totul.

Aiurea!
Securitatea nu putea să fie deosebită în viața și activitatea ei de instituțiile statului socialist din ultimii ani de domnie ai lui Nicolae Ceaușescu. Uimitoarea secvență din capodopera satirică a lui Lucian Pintilie care e filmul Balanța, în care securiștii pornesc prin țară în căutare nu de dușmani ai poporului, ci de-ale gurii, spune mai mult decît un tratat academic despre înscrierea Securității în destinul tuturor instituțiilor statului ceaușist: lucru de mîntuială, atenție exagerată acordată birocrației, un puternic lasă-mă să te las în supravegherea populației, dar mai ales în semnalarea actelor ostile la adresa regimului. Cu toate acestea Securitatea a continuat să se prezinte ca o instituție menită a înspăimînta prin puterile sale supraomenești. A fost și greșeala fatală care a permis sintagma securiști-teroriști. Cum spunea într-o carte de memorii Nicolae Mavru, șeful filajului de la Timișoara, dacă românilor li s-ar fi dezvăluit cîte ceva din viața și activitatea fostei Securități, dacă însăși Securitatea nu și-ar fi cultivat imaginea de instituție diabolică, ultrasecretă, dacă securiștii ar fi fost suprinși drept ceea ce erau niște oameni, în definitiv, și el om și nu supraom, alta ar fi fost soarta multor ofițeri de Securitate în postdecembrism. După decembrie 1989 această imagine a fost dusă mai departe de publiciști și istorici interesați în a exagera puterea poporului (putere care vezi, Doamne, a dus la căderea odioasei dictaturi), dar și pentru a justifica absența actelor de curaj împotriva regimului.

Din acest punct de vedere, e mai mult decît interesant că imaginea exagerată de putere ieșită din comun s-a transmis și Serviciilor secrete postdecembriste. Una dintre principalele preocupări ale conducerilor politice ale Serviciilor în democrație constă în crearea și întreținerea imaginii de instituții prietenoase cu cetățenii, de instituții în serviciul cetățeanului, de instituții care nu conspiră, care nu ascund nimic, care nu pun la cale conspirații. Această preocupare a lipsit conducerilor politice care s-au succedat postdecembrist în ultimii treizeci de ani atît la SRI, cît și la SIE. Despre absența oricărei preocupări de a deosebi Serviciile secrete din democrație de Securitatea din fostul regim am scris și vorbit de nenumărate ori. De fiecare dată am invocat experiența CIA în acest domeniu după anul 1975, anul în care instituția a fost ținta a nu mai puțin de trei investigații oficiale prin trei comisii – una prezidențială, alta a congresului și alta a senatului. Anul negru al CIA a fost posibil în condițiile unei absențe evidente a preocupării conducerii pentru relația cu societatea civilă, pentru imaginea prietenoasă a organizației în rîndul cetățenilor. Din concluziile anului 1975, conducerile CIA ulterioare au învățat că se poate desfășura o activitate secretă nu de puțin ori murdară în condițiile unei imagini de instituție care nu ascunde nimic, care își dezvăluie secretele. Nimic nu face mai rău activității secrete decît imaginea publică de activitate secretă, ascunsă. De fiecare dată cînd a venit vorba de imaginea de instituții sinistre pe care le au la ora actuală SRI și SIE, am invocat secretomania absolută. Nu e vorba numai de necesitatea ca atît SRI, cît și SIE să reacționeze la criticile din presă, să aducă lămuriri acolo unde presa întreține o zonă de obscuritate, ci și de ieșirea în public a instituțiilor, nu numai prin ofițeri trecuți în rezervă, dar și prin ofițeri activi, specialiști în diferite domenii.

De ce nu se preocupă conducerile politice ale SRI și SIE de imaginea unor instituții democratice, transparente, prietenoase cu cetățeanul? Pentru că acestor conduceri le convine de minune imaginea SRI și SIE de instituții cu viață și activitate strict secretă, de instituții în care se pun la cale lovituri politice, de instituții atotputernice, în stare să aducă la putere pe cine vor ele și să dea jos, ba chiar și să trimită la pușcărie pe cine vor mușchii lor. Oricît ar părea de ciudat, imaginea SRI și SIE de instituții asemănătoare prin putere obscură, prin planuri croite prin păduri, deși din multe puncte de vedere în conflict cu adevărul vieții convine de minune conducerilor politice. Prin această imagine SRI și SIE sperie, intimidează, trezesc respectul ca forțe care pot schimba scena politică la un simplu pocnit din dește. Mult mai important e faptul că deși SRI și SIE au deja un trecut de activitate de 30 de ani, nimic din ceea ce s-a făcut în acești ani n-a ajuns pînă la marele public. Credința mea în urgența națională care e crearea și dezvoltarea unei imagini prietenoase a celor două servicii a făcut să accept imediat propunerea lui Adrian Sârbu de a-i lua un interviu lui Silviu Predoiu, fost director operativ al SIE timp de 13 ani, considerat nu numai pe plan intern, dar și pe plan extern un profesionist legendar al Intelligence.

Interviul a fost difuzat luni, 19 octombrie 2020. A fost un interviu înregistrat nu din alte motive decît cele că altfel n-am fi găsit studio de înregistrare pentru o oră și jumătate. Varianta scrisă a interviului apare cu întîrziere din motive strict tehnice. Deși unele informații, cum ar fi cele despre candidatura lui Silviu Predoiu la alegerile din 6 decembrie 2020 au fost depășite de dinamica realității, interviul rămîne un document de actualitate. E și un eveniment, pentru că el dezvăluie multe dintre lucrurile care nu s-au spus despre Serviciile secrete postdecembriste. Cine îl parcurge pînă la capăt nu numai că află amănunte pasionante despre o lume secretă, dar se și convinge că lucrătorii din Serviciile românești merită toată stima. Și nu numai c-o merită, dar și au nevoie de ea, ca de aer. Pentru că imaginea bună în rîndul cetățenilor e una dintre condițiile realizărilor în acest domeniu. Silviu Predoiu mărturisește la un moment dat ceea ce eu știam din lecturi și informații de la surse. Campaniile de presă împotriva Serviciilor au drept efect o anume descurajare a lucrătorilor din aceste instituții. Nu de alta, dar mulți dintre cei care se angajează la SRI sau la SIE o fac și cu imaginea publică făurită lucrătorilor din Intelligence de o întreagă literatură. Numai că o parte însemnată de vină pentru campaniile de presă o au chiar conducerile politice ale acelor Servicii care păstrează instituțiile într-o secretomanie din care izvorăsc în mod fatal zvonurile și chiar acuzele nedrepte.
Ca și fosta Securitate, SRI și SIE preferă să fie temute și nu prietenoase cu cetățenii.