De ce l-au idealizat comuniștii pe Cuza

Mijloc sinistru. Jérôme Carcopino, în Viața cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, descrie un mijloc teatral din Roma imperială la care nu cred să se fi gîndit cineva în lumea modernă. Și anume plasarea printre figuranți a unui condamnat la moarte, care își dă duhul pe scenă în postura lui Prometeu în timp ce i se sfîrtecă ficatul sau în cea de torturat:

„Sau erau preferate piesele de groază în care se schimbă ocări, se spun cuvinte grave, răsună palmele aplicate zdravăn pe obrajii figuranților, loviturile degenerează în răniri și sîngele curge în valuri. Dacă Laureolus a ținut afișul timp de aproape două sute de ani, durata lui se explică prin ferocitatea banditului incendiator și ucigaș, vedeta piesei, și prin aceea a pedepsei în care, datorită substituirii finale, autorizată de Domițian, a actorului cu un condamnat de drept comun, protagonistul expira în torturi ce nu mai aveau nimic imaginar, Prometeu derizoriu și jalnic, zdrobit pe cruce de cuiele bătute în palmele și în gleznele sale și sfîrșiat de colții ursului din Caledonia căruia îi era dat drept hrană. Acest ignobil spectacol n-a revoltat pe spectatori. Iuvenalis strecoară în satirele sale o aluzie fără răutate, iar Martialis laudă pe împăratul care a făcut posibil acest lucru. Piesa mimată li se părea romanilor din acel timp că atinge perfecțiunea mijloacelor și efectelor ei; și, la drept vorbind, această frîntură de viață luată dintr-o împrejurare palpitantă lasă departe în urma ei cele mai sinistre realizări permise cinematografului de trucajele fotografiei. Dar, în același timp, mimul, ajungînd la sfîrșitul carierei sale, a expulzat definitiv de pe scena romană arta și umanitatea; el a atins treapta cea mai de jos a unei perversiuni în fața căreia masele din Roma au cedat în loc să fie dezgustate, pentru că, de prea mulți ani, abjectele măceluri din amfiteatru le înjosiseră sentimentele și le pervertiseră instinctele.”

*

Cei doi dușmani. Pentru comentariul zilnic, dedicat folosirii lui Cuza ca model de om politic, găsesc explicația idealizării Domnitorului:
Comuniștii l-au idealizat pe Cuza pentru a putea denunța doi mari dușmani:

• Pe Carol I, prezentat ca un străin care l-a dat jos pe Cuza al nostru.
• Clasa politică din 1864 care l-a răsturnat pe Cuza nu pentru că era de al nostru, ci pentru după Lovitura de stat din mai devenise un dictator fără scrupule.

Pentru că era nevoie să fie denunțată monstruoasa coaliție dintre moșieri și burghezie, Cuza a fost idealizat și prezentat românilor drept model.
Comuniștii n-au făcut însă decît să continue o solidă tradiție republicană din anii lui Carol I, manifestă în campaniile duse de Adevărul împotriva Prințului străin.

*

Ne arătăm îndurători. Despre politica romanilor față de Barbari, rețin rîndurile atribuite de Tacitus lui Claudius, într-o scrisoare către Senat prin care cerea un tratament binevoitor față de prizonierul de lux Mithridates:

,,Dar noi romanii – scria el – avem din moşi-strămoşi datina ca, pe cît sîntem de îndîrjiţi faţă de duşman, pe atît ne arătăm de îndurători faţă de cei care ne roagă; căci noi repurtăm triumfuri numai împotriva popoarelor şi regatelor cît nu s-au prăbuşit”.

*

Cezar gînditorul? Nae Ionescu vede în Cezar un personaj complex, deosebit de fanaticii gen Brutus:

„Căci, propriu-zis, Cezar nu cade sub invidia lui Cassius sau sub ideologismul fanatic, teoretizant și lipsit de simțul realității, al lui Brutus; ci, dimpotrivă, germenul pierzării e închis în el, în amestecul straniu de om de acțiune – aparținînd vieții publice și lucrînd în interesele ei – și de gînditor, căruia nu-i sînt străine toate ezitările și toată indulgența primejdioasă, izvorîtă dintr-un prea largă – deși ușor sceptică – înțelegere a oamenilor.” (Nae Ionescu, Teatrul Național: Iuliu Cezar, Tragedie în 5 acte (6 tablouri) de Enrico Corradini, Cuvîntul, 28 ianuarie 1928)