De ce n-au îmbogățiții moldo-valahi nostalgia aristocrației

Baden-Baden. M-am apucat de stilizat textele pentru o nouă carte de călătorii. Ajuns la reportajul Un strigăt răsună la Baden-Baden: Vin ruşii! dau în final peste această observație:
„Noii ruşi”, cei îmbogăţiţi prin jefuirea avuţiei lăsate de URSS, vin la Baden-Baden dintr-un complex şi nu din dragoste faţă de Tolstoi, Dostoievski sau Gogol.

Prin prăduirea avuţiei naţionale, numită de Chrystia Frieland într-o carte faimoasă Chilipirul Secolului, foştii nomenclaturişti s-au îmbogăţit în chip spectaculos.
În Rusia de azi, a avea bani nu ajunge.
E musai să te dai aristocrat ca pe vremea Ţarului.
Şi cum conţii şi contesele, prinţii şi prinţesele veneau pe vremuri la Baden-Baden, secretarii de partid şi mulgătoarele fruntaşe, KGB-iştii şi liderii sindicali dinainte de 1989, ajunşi azi mari bogătani, găsesc de cuviinţă să-i imite pînă la ultima cusătură.

De la Revoluţia din noiembrie 1917 pînă la prăbuşirea URSS a trecut aproape un secol.
Un secol în care s-au ridicat uzine, porturi, oraşe întregi, într-un cuvînt, un secol în care Rusia ţaristă a devenit URSS.
Instituţiile, obiceiurile, stilul de viaţă, ticurile, obişnuinţele s-au schimbat din temelii.

După căderea URSS, în doar cîţiva ani, tot ceea ce s-a construit timp de aproape un secol în planul mentalităţilor a dispărut de parcă nici n-ar fi fost.
În cîţiva ani, nomenklatura URSS, devenită aristocraţia Federaţiei Ruse, s-a întors la viaţa de pe vremea Ţarului.

Fenomenul nu s-a întîmplat în România.
De ce?
Pentru că noi, românii, n-am avut niciodată o aristocraţie autentică, atît de fixată în Istorie încît guşterii tranziţiei de azi să aspire la a o imita.
Oricît ar părea de ciudat, noii îmbogăţiţi moldovo-valahi n-au nostalgia aristocraţiei de dinainte de venirea comunismului.
Ei au nostalgia nomenklaturii de dinainte de venirea democraţiei!

*

Panoramare obligatorie. Am terminat, după o lectură gen dintr-o suflare, capodopera lui Steven Runciman The Fall of Constantinopole. 1453 în varianta românească scoasă de Nemira în 2011, după ediția în limba română din 1965, de la editura Enciclopedică, alcătuită de Al Elian.
Mai mult decît alte cărţi despre Bizanţ, cea a englezului mă convinge că personajul central al Istanbulului rămîn Zidurile lui Teodosiu.

Nu ştiu de ce toţi călătorii la Constantinopol se dau în vînt după Sfînta Sofia mai întîi şi după Topkapî mai apoi. Nici măcar Camil Petrescu, atît de interesat de adîncimile în trecut ale oraşului de azi, n-a acordat atenţie deosebită Zidurilor.

Pe mine, cel puţin, Sfînta Sofia nu m-a impresionat! Din exterior nu se desprinde izbitor de alte alcătuiri (ca Moscheea Albastră, de exemplu). Deşi miile de pagini care transpiră de entuziasm descriu Biserica aşa cum ar fi fost ea pe vremea Bizanţului, oricît de mult am convocat imaginaţia n-am putut retrăi atmosfera slujbelor de odinioară. Poate pentru că, jefuită de bandiţii occidentali ai celei de-a patra Cruciade, Sfîntei Sofia îi lipsesc bogăţiile ostentative, dinadins puse pentru ca barbarii veniţi la Împărăţia lumii să rămînă cu gura căscată la vederea Măreţei alcătuirii. Poate că-mi taie imaginaţia însemnele de moscheie, păstrate în acest monument din motive întemeiate, dar care fac din acest obiectiv ceva nici cal, nici măgar, amintind mai degrabă o hală de ansamblat Boenguri decît un loc de reculegere religioasă.

Zidurile lui Teodosiu, da, m-au impresionat şi mă vor impresiona toată viaţa. Întinse de la Marmara pînă la Cornul de Aur, ele se văd imediat cum ai ajuns la Istanbul. Spre deosebire de Sfînta Sofie, Zidurile bizantine au rămas ceea ce au fost, Zidurile lui Teodosiu; ele n-au fost turcite.

La prima mea călătorie în Turcia le-am văzut de două ori. O dată mergînd cu maşina de-a lungul lor. Altdată, poposind cu un ghid particular în cîteva locuri legate de Căderea Constantinopolului, în frunte cu Poarta Sfîntul Roman, unde se spune c-a pierit în luptă Împăratul Constantin.

De fiecare dată, gazetarul din mine a tresărit la imaginea de conflict:
Valurile de barbari năvălind din toate părţile asupra Constantinopolului, arse de viziunea aurului care stă aruncat pe străzi, şi Zidurile care le stau în cale făcîndu-i să se izbească de ele şi să cadă răpuşi.

Zidurile ating însă măreţia în timpul năvalei lui Mohamed al II-lea.
Deşi Cetatea e înconjurată din toate părţile, lupta de peste aproape două luni – 2 aprilie 1453, lunea, a doua zi a Postului, şi 28 mai 1453, dimineaţa, marţea cînd sunt trei ceasuri rele, se dă la Zidurile lui Teodosiu.

Terminînd cartea lui Steven Runciman, îmi dau seama că n-am văzut nici un film despre căderea Constantinopolului.
Pelicula care se difuzează la Complexul Panorama 1453 din Topkapi City Park n-am putut s-o văd în prima călătorie.

Oricum, deşi de Istorie, cartea englezului incită imaginaţia prin invitaţia la panoramare.
Sunt momente ale acestui asediu care par scrise de un Dumnezeu scenarist al unei superproducţii:
Imaginea Armiei otomane văzute de sus, din turnuri de către bizantini, Clopotele care bat în dungă în dimineaţa asaltului final, hărmălaia care răzbate pînă în Oraş de dincolo de ziduri.