De ce scriu prostii străinii despre România

Am terminat cartea Prăbușirea, capodoperă de povești vînătorești scrise despre România de doi străini veniți la noi ca să stoarcă parale din descrierea unei țări sălbatice, definită prin năravuri ciudate, subiect de larg interes pentru semidocții de la puburi și supraponderalele frustate.

Autorii – un parlamentar britanic vestit la ceva vreme după aceea prin excentricitățile sale în materie de opțiuni – un admirator fățiș al castrismulului și al cauzei palestiniene, – George Galloway – și un ziarist – Bob Wylie – prezentat de traducerea în română drept independent, cu simpatii marxiste în tinerețe, cel care a scris cartea, parlamentarul avînd alte treburi mai importante, vin în România anului 1990 pentru a se documenta asupra Revoluției române. Stau la noi suficient timp ca să prindă și Mineriada din iunie 1990, despre care vor scrie dinspre Ion Iliescu. Publică lucrarea în mai 1991. N-apucă, așadar, mineriada din septembrie 1991. Parcursul lor românesc e tipic pentru toate incursiunile jurnaliștilor străini în România lui Dracula:

1. Autorii vin în România ca să se documenteze pentru o carte sau pentru un reportaj scris cu mult înainte de a se urca în avion. Asta înseamnă că ei suferă de o dublă slăbiciune. Pe de o parte au deja o imagine falsă despre realitățile spre care vin, din lectura articolelor și vizionarea emisiunilor anterioare despre aceste realități. Pe de alta, sînt marcați fără s-o știe de nevoia de face pe plac cititorilor și telespectatorilor semidocți, pentru care scriu cartea sau articolele sau fac reportajele tv. Despre puterea avută de cititori și telespectatori asupra autorilor străini aterizați la București între două aperitive, am mai scris. Despre toate locurile din lume, despre toate regimurile, consumatorul mediu de presă din Occident împărtășește cîteva clișee. Nici nu s-ar putea altfel. Oricare dintre noi are despre realitățile din jur și de departe clișee de înțelegere și comportament. Fără ele viața ar fi imposibilă. Cînd ne oprește polițistul de Rutieră, pentru noi el rămîne un polițist și prin urmare stă sub semnul adevărurilor simple și al clișeelor. Evident, el e în realitate mult mai mult decît un agent de circulație. E un om. Cu emoțiile și bolile sale. Un tată de familie, cu nevasta și copiii săi. Dacă în relația cu el am ține cont de adevărul că e o lume și nu un ins redus la cîteva clișee, ne-ar lua dracul. La fel și cu un hoț de buzunare. În Dostoievski el ar fi un frate mai mic al lui Raskolnikov. În Dickens, o victimă a sorții. Pentru noi e doar atît: un hoț de buzunare. Și reacțiile față el sînt cele față de un hoț de buzunare și nu față de o lume complexă, subtilă, nuanțată.

La fel și cu țara noastră în imaginea celor mulți din Occident. Țara lui Dracula, țara lui Ceaușescu și, eventual, a Nadiei Comăneci. Dacă occidentalul a fost pe litoralul nostru, e țara celor trei tza: Constantza, fetitza, mamaligutza. De aceste clișee, acționînd și asupra lui ca ins, trebuie să țină cont ziaristul străin venind în România. Are deja scrisă cartea, deoarece el se documentează nu pentru a afla adevărul despre Revoluție, ci pentru a găsi argumentele cerute de viziunea sa preconcepută despre Evenimentele din decembrie 1989. În această viziune de a gata intră în mod obligatoriu cîteva clișee: Poporul care a răsturnat odioasa dictatură cu mîinile goale, Sinistra dictatură, Sinistra Securitate.

Securitatea e principala victimă a semidoctismului occidental din viziunea asupra Evenimentelor din decembrie 1989. Zadarnic vei încerca să-l convingi pe publicistul occidental că Securitatea împărtășea toate slăbiciunile de fond ale Sistemului, de la birocrația sufocantă pînă la lucrul de mîntuială, ca să nu spunem și de prostia funciară. Ei vor rămîne încredințați că Securitatea era un monstru, că Securistul era un robot inteligent și pervers, că instituția supraveghea un întreg Popor.

2. Realitățile românești sînt, ca toate realitățile, complexe, contradictorii, nuanțate, subtile, imposibil de prins în cîteva aserțiuni clișeu. Chiar și celor încăpățînați să cerceteze sub semnul Adevărului le e greu, nu de puține ori imposibil, să cuprindă ansamblul complicat al realităților, dar mai ales al evoluțiilor. Spre exemplu, comunismul românesc nu e liniar, el evoluează în direcția perestroikăi atingînd în primii ani ai lui Ceaușescu liberalismul Primăverii de la Praga. A vorbi de comunism românesc în general înseamnă a silui o realitate vie, împietrind-o într-un clișeu static.

Oaspeții străini sînt jurnaliști. Practică o meserie aflată la parterul gîndirii intelectuale. Obligați să scrie în viteză despre realități asupra cărora n-au stăruit mai mult de o oră, lipsiți de cultură autentică, de lecturi solide, lipsiți îndeosebi de profunzime, jurnaliștii erau incapabili să scrie corect și despre realitățile din țările lor, d-apoi dintr-o țară despre care n-avuseseră habar pînă la Evenimentele din decembrie 1989.