Premierul desemnat, Nicolae Ciucă, sabotat chiar din interiorul PNL: „Voi face tot ce este omenește posibil să avem guvern”

De ce și de cine ne este frică?

Pe zi ce trece, sunt din ce în ce mai convinsă că Spiritul celui care a fost Anton Semyonovich Makarenko admiră din cer, cu mândrie, cum opera sa este însușită și aplicată cu acuratețe și de bună-voie în societatea noastră, la aproape 82 de ani de la plecarea sa spre alte dimensiuni. Privesc în jur și văd întinzându-se peste Pământ, precum bezna Norilor ce înghit Soarele înaintea unei mari furtuni, nevoia de turmerizare. O nevoie distrugătoare de a deveni cât mai mic și neînsemnat, cât mai șters și strâns lipit de cel de lângă tine, anonim până la disoluția oricărei fărâme de conștiință, pasiune, Viață. (Subliniez Pasiune, nu isterie!). Eu însămi sunt o creatură ce a fost crescută în frică și multă vinovăție. Până în ziua în care mi-am dat seama că am de ales. Nu este frică prin care să nu fi trecut fizic, oricât de „corect și conform regulilor jocului” aș fi încercat să acționez. Ce am avut de tras și înfruntat, s-a împlinit. Astfel, am conștientizat că singurul lucru pe care l-aș avea de pierdut pe această Planetă ar fi de a nu mă fi trăit pe mine însămi, cu bune și rele, așa cum sunt. De când mă știu, am ieșit în evidență și am deranjat, ca un cui în talpa de la pantof; mai întâi prin înălțime (în clasa a III-a eram mai înaltă decât învățătoarea și în toți anii de școală generală am trăit cu porecla „Girafa”), apoi prin toate preocupările mele la nivel de lectură, muzică, până la nopțile de veghe în mănăstiri dormind pe un leat de scândură pus pe două scaune. De aceea, cred că și Viața mi-a scos în cale oameni extraordinari și situații de viață, pe care dacă le-aș povești ar părea de domeniul „așa ceva nu există”. Cert este că până în momentul în care am priceput că a „ieși din tipare” este un Dar Divin și nu un blestem, am făcut tot ceea ce mi-a stat în putință să mă aliniez și să mă integrez diverselor turme cu care mi-a fost dat să relaționez. Am încercat tot. M-am lăsat în urmă pentru nevoile celorlalți, pentru orgoliile lor și pentru micimea minții lor care, în loc să aprecieze eforturile depuse, se înverșunau mai tare împotriva mea, încât ajunsesem prin facultate, când mă întâlneam cu un coleg încruntat să întreb direct: „Acum, ce am mai făcut?”. Sau întrebam ce bârfe mai sunt despre mine, doar să pot fi și eu la curent cu ceea ce se întâmpla în viața mea. Dar, așa cum am mai spus, datorită „farmecului” meu personal unic, care nu doar că sesizează butoanele dureroase în ceilalți, dar mai are și talentul de a le apăsa, eventual pe toate deodată, am atras în viața mea și am interacționat cu oameni extraordinari ca structuri mentale, inteligențe native, unici prin manifestare, demni și mândri, care nu s-au abătut o clipă de la esența lor, tocmai pentru a învăța ce să fac cu mine și mai ales cum să nu renunț la mine. (Aici voi face o mică paranteză. Motivul pentru care nu răspund la mesajele textelor este unul simplu. Nu este aroganță, nu este lipsă de respect. Odată trimis textul, nu mai intru pe el, pentru că el nu îmi mai aparține. Am, în schimb, un cititor fidel, cu care trăiesc în coastă și care ține morțiș să mă informeze cine, ce a zis. Așadar, celor care mă laudă vă transmit „Un mare Mulțumesc!”, celor care mă critică le respect opinia și nu are sens să polemizăm, pentru că fiecare percepe lucrurile prin prisma ființei sale. Mulțumesc celor care îmi recomandă articole, cărți, autori; sfaturi personale de la anonimi nu primesc, deci nu vă obosiți. În schimb, de cei care mă înjură sau mă detestă îmi pare rău că se chinuie într-un acces de sado-masochism să mă citească; dar nu stau eu în calea „fericirii” nimănui. Iar celor despre care chiar mi se atrage atenția că ar fi bine să le transmit ceva, le dedic un text așa cum a fost cel „Scris versus video”.)

Pentru că, nu odată mi s-a întâmplat să mă întreb cum de țara asta mai există împotriva oricăror evidențe, am început să analizez oamenii din jurul meu până la cele mai extinse granițe ale percepțiilor mele. Și am conștientizat existența acestor excepții, de Individualitate, care au refuzat să fie doborâte de valuri și în al căror mental cuvântul compromis nu își găsește locul.

Așadar, m-am hotărât ca lor se le dedic măcar câteva rânduri.
Primul personaj (da, personaj pentru că este o împletire de calități și defecte cu sclipiri de geniu-artizan asupra destinului personal dar și a celor din jur) este unul care mi-a stârnit toată gama de sentimente, de la compasiunea extremă în care eram în stare să îi preiau fizic o durere, până la nevoia de a îi spune că am murit doar pentru a nu mai fi obligată să-i vorbesc. Oricât de mult am ajuns să îl detest, nu pot să nu îi admir și să îi recunosc, în același timp, capacitatea de a călări orice val tsunamic al propriei existențe. Moare, de vreo trei ori pe săptămână mai ușor și o dată pe lună moare-moare, de vreo câțiva zeci de ani încoace; moarte de care este vinovat cel care îndrăznește să nu îi asculte și să-i îndeplinească poruncile. Deși se vaită în fața oricui are urechi să asculte, la o privire atentă îi poți remarca simțurile acute ce monitorizează reacția stârnită asupra interlocutorului. Nu este un personaj comod, stăpânește arta interogatoriului la perfecțiune, încât ajungi să îi spui și ceea ce uitaseși vreodată că ai trăit dacă te lași furat în plasa de păianjen pe care o țese prin întrebări meșteșugite în jurul tău. Manipulează, domină, te scoate din minți din două cuvinte, apoi te mângâie pe cap și îți spune că a glumit. Viața celor din jur pare să atârne mereu de bunăvoința făpturii sale și de larghețea pungii pe care o deschide doar cât să te târâi de azi pe mâine, dar inducându-ți sentimentul că ți-a dat toate comorile Pământului. Ei bine, acest magnific personaj a muncit fizic, muncă de migală, în picioare până la 80 de ani bătuți pe muchie. A muncit și când avea mâna dreaptă în ghips, pe la vreo 60 și ceva de ani. Cineva îi ținea cotul și greutatea ghipsului, iar cu mâna lucra ceea ce era de făcut. Și ar mai fi muncit în continuare (măcar până la vreun 86 de ani) dacă nu făcea o ruptură de vertebră la coloană și un infarct cerebral. Diabetic și cardiac, ce a tras de corpul fizic până la extenuare, supus unui tratament inuman prin spitale (cortizon și opiacee, înfometat de „minunatele” asistente medicale, cu doctori ce așteptau șpagă și care l-au dat afară din spital pentru că nu a cotizat) cu lumânări ținute pe la ATI, haine negre cumpărate de familie, preoți care i-au citit de cele Sfinte ca să plece împăcat, a supraviețuit. Și nu doar a supraviețuit, ci mișcă, face treabă din scaunul cu rotile, se luptă cu praful și dezordinea, „face politică” cu năduf, pomenindu-i pe toți trădătorii de neam și țară în cea mai fidelă ordine cronologică (în comunism cânta „Imnul regelui”, acum fredonează „Internaționala”), face și desface destine din vârful degetului arătător, manipulează cu aceeași bucurie ca în tinerețe pe cei din jur, încât îți dorești să te ascunzi în gaură de șarpe dacă, din nefericire, i-ai intrat în vizor. A construit la viața sa mănăstiri și cei mai mulți bani i-a vârât în pomeni, catapetesme și cruci suflate cu aur pentru turle de biserică, pentru că și-a dorit ca din munca-i cinstită să fie pomenit drept Ctitor. A supraviețuit tuturor celor cu care și-a dus războaiele vieții, a detestat turmele și și-a văzut neabătut de drum. A muncit cu pasiune și și-a trăit viața pentru marea dragoste asumată față de meserie. Nu a plecat capul și a trecut prin toate schimbările bruște de destin de care a avut parte. E genul de personaj care te poate determina, cu ușurință, să-l urăști organic, dar pe care nu se poate să nu-l admiri pentru voință, tenacitate, anduranță și mândria cu care și-a dus existența.
Are un singur motto: „Eu nu mă las! Nici din scaunul ăsta, eu nu mă las!”.

Va urma


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

18 comentarii pentru articolul „De ce și de cine ne este frică?”

  • ‘de ce si de cine ne e frica’

    pai…de necunoscut.
    iar cita vreme tu esti ‘tu’ oricare altul este un necunoscut. abia cind ‘tu’ dispare, dispare si frica, pentru ca dispare si ‘el’
    dar pe lumea asta sintem invatati sa-l clonam pe ‘eu’, spunindu-i ba ‘tu’, ba ‘el’, ba ‘ea’, etc, si creca daia e oleaca mai complicat sa iesi din paradigma lui ‘eu, tu’,…

    atunci cind cunoasterea de sine se manifesta, sinele dispare. insa apare Intregul. deci cea care ne scapa de frica e cunoasterea de sine.

    de cine ne e frica?
    de noi. de partea din noi pe care inca n-o cunoastem, partea asta fiind si cea care il defineste pe ‘eu’. ca ‘eu’ e definit prin ceea ce nu stim ca sintem, nu prin ceea ce stim ca sintem. insa si pe-un colt daca ne-am cunoaste, de tot ne-am cunoaste!,
    ca orice adevar dezvaluit pe un colt e dezvaluit si plenar.

  • @Smarandita,

    Citindu-ti textul mi-am amintit de povestea cu puiul de vultur care a crescut intre gaini. Si mereu se intreba de ce el are ciocul, ghiarele si aripile altfel de cum ar fi fost „normal” ca sa poata ciuguli ca orice gaina. Dilemele si frustrarile puiului au continuat asa pana cand intr-o zi a auzit strigatul disperat al gainilor „vine vulturul!…”… si-atunci a priceput la ce-i folosesc toate acele „defecte” si din cateva miscari a ajuns „pe aripile vantului”, unde ii era locul… 🙂
    Personal consider ca orice om este un UNICAT. „Cine sunt eu?” e o intrebare la care trebuie sa-si raspunda orice om, mai devreme ori mai tarziu. Inteleg ca ai fost expusa la „vedere” mult mai timpuriu si a trebuit sa-ti raspunzi la intrebare trecand prin travalii timpurii. Insa indiferent cand si cum se ajunge acolo, momentul „descoperirii de sine” vine peste oricine om. Si oricat ar parea de „normal” cineva, el este „anormal” dintr-un anumit punct de vedere. Asa ca, in opinia mea, frica despre care vorbesti este frica de auto-descoperire acceptare de sine, adica fix asa cum esti, cu bune si rele. Descoperirea de sine implica un pret… si ala trebuie platit daca vrei sa fii OM… 🙂

  • excepţionalismul nu duce,nici el,la liniste şi pace.şi nici sindromul salvatorului nu se vindecă,aşa,cu una cu două.
    ăl de’i fără „butoane” să de primul cu piatra

  • ‘a „ieși din tipare” este un Dar Divin’
    deci, cum ar veni, ‘a fi o ciudata’ e un Dar Divin?!
    pai stai sa-ti zic: si io sint un ciudat!:)))), caz in care ‘a iesi din tipare’ poate fi cunoscut si mai adinc, ca, uite, particip si io la cizelarea definitiei, caz in care Darul Divin devine pur si simplu Genialitate.
    te-am analizat. si pe-o parte, si pe alta,…, mi e clar: esti ceea ce paici, pe lumea asta, se numeste geniu.
    si, din cite am observat, io la recunoscut genii ma pricep nativ, asa ca poti sa iei in seama ce vad cind te privesc, …daca vrei:)

    na, uite cum ne-am intalnit doi geniali pe-un blog, tu si moa, ca si eu sint o tipa geniala, si o spun cu toata modestia care incape intr un geniu:))
    ( si care e plenara, atunci cind e vorba despre Genialitate, ca Genialitatea e un Dar Plenar, un Dar care se adapa din izvorul Vesnic, prin urmare cu genialitatea nu te poti lauda, ca…daca ai primt-o-n Dar, ea fiind Har, daia! ), chiar daca asta pare a fi chiar ceva ciudat!:))), pe-un blog al altui genial, dar asta e o alta poveste…:)

    nu odată mi s-a întâmplat să mă întreb cum de țara asta mai există împotriva oricăror evidențe’
    odata, demult, pe vremea Batranilor neamului nostru, s-a scris Istoria Viitorului…neamului. ei, Inteleptii, au scijelit-o sub Timp si dincolo de el, …deci nu mai e nimi c de facut.
    traim istoria scrisa de acestia, atunci cind Viitorul dorit de ei devine Prezentul trait de noi. din semintele pe care ei le-au aruncat in tarina neamului, dincolo de Timp, rasar azi, paici, sub Timp, Ilene Cosanzene si Feti Frumosi, si rasar in mod implacabil, odata cu ei, cunoscuti si nerecunoscuti, manifestandu-se si Intregul…

    si mie mi-a scos Viata, pe Cale, oameni extraordinari, spre ex talica esti unul,
    insa cel mai deosebit om a aparut pe Cale acum citiva ani, si…din cite mi dau seama, e si singurul om din Galaxie asta care cunoaste limba pe care-o vorbesc…cind sint genial:))), si o stie in stil nativ, asta e faza, ca numa in stil nativ poti sa vorbesti pe aceeasi limba cu altcineva despre Esente, despre Oul Absolut…despre Curcubeul, despre Melc, despre Sefirot, despre Cifre, despre Muzica Creatiei…, despre Punct si despre Linie :),…despre Anotimpuri, despre Primavara! , despre…

    • despre Zero, care e Totul, nu Nimicul,
      despre Zero, care e Totul Si Nimicul…

    • De ce?

      • …habar n am care e faza!:))
        …pai ce, nu ti ziceam io, daca stiam
        da acu daca habar n am,… ce sa fac?!

        • Online, ajuta-ma sa elucidez enigma. Cine este acel „un cititor fidel, cu care trăiesc în coastă și care ține morțiș să mă informeze cine, ce a zis”?! Că eu, în opinia exagerata a doamnei Pacuraru, opinie în care nu ma recunosc, as putea fi „sado-masochistul fericit care o detesta”. Cititori fideli îi sunteti tu si Paul, si cum tie ti-a dedicat astazi un text, nici nu poate fi vorba ca tu îi stai în coasta. Asa ca ramâne Paul. De ce sa-l simta pe bietul Paul ca-i sta în coasta, cam greu de înteles.

          • daca i sta in coasta, apai e vorba despre sotia Smaranditei.
            iau de buna zicerea ta despre Paul, caz in care sotia Smaranditei e Paul. o sotie foarte salbatic.
            qed

            io zic s-o luam de la cap, caz in care enigmele raman cum le sta bine, neelucidate:))

            vaaai!, mi-a dedicat Smarandita ceva?
            mai mult!, un text?
            te rooog, da-mi link-ul, sa ma minunez!:)))

          • Parca tu îi cereai sa (se?) coboare la o poveste cu cei care-i comenteaza articolele. Domnia sa nu vrea sa coboare, dar mai sus, a scris asa: „Iar celor despre care chiar mi se atrage atenția că ar fi bine să le transmit ceva, le dedic un text așa cum a fost cel „Scris versus video”.”
            Voilà, ti-a transmis. 🙂

          • sa coboare ar fi putut fi suficient, ca cu se ma ocupam eu, chit ca ma declaram, brusc, un kamikaze:))

            textul nu mi era dedicat mie, ci ‘celor’, deci…cine stie despre citi o fi vorba:))),…sa mi transmita ceva ar fi fost o mirare, barim:))
            in orice caz: …si textul unde e?!:)))))

          • Probabil este vorba despre articolul „Scris versus video”. Exprimarea este confuza.

          • nu e confuza :))

          • Daca nu era confuza, nu ar fi trebuit sa ti-o „traduc” eu.
            A+

          • @geo,
            ru i-am sugerat sa „coboare”, dar nu era nici un repros acolo, cum a banuit, doar observasem ca autorii care coboara din cand in cand sunt binecuvantati cu mai multa politete. 🙂

          • @geo reformulez:
            eu i-am sugerat sa „coboare”, dar nu era nici un repros acolo, cum a banuit, doar observasem ca autorii care coboara din cand in cand au parte de multa politete din partea celor care comenteaza 🙂 , iar traficul ar fi mai rezervat (de mine ar scapa sigur, de exemplu). 🙂

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii