De ce urăsc eu trezitul de dimineață

Cum aţi reuşit să vă smulgeţi din viaţa aceasta dură? Cum aţi reuşit să vă convingeţi mama să vă lase să citiţi, să mergeţi la şcoli înalte?

La şcoala elementară trebuia să mă duc, era obligatorie. Dar pe mama n-am reuşit să o fac să mă lase că citesc, a trebuit să-mi fac eu timp să citesc.

Aveam două probleme mari. Cu vaca o mai rezolvam, mai găseam locuri cu iarbă şi puteam sta liniştit. Dar pe la opt ani am trecut la o fază „superioară“ a muncii de la ţară şi anume datul cu sapa. Mergeam cu părinţii la vie sau la porumb. Şi atunci, ca să pot să citesc, întrebam care e porţiunea mea şi mă grăbeam să îmi termin treburile mai repede. De aici am şi moştenit obsesia să fac rapid totul, să rezolv toate problemele în timp record. Inclusiv a lua masa, a mînca, la mine nu e o plăcere, e o necesitate. Şi atunci mănînc grăbit, în cinci-zece minute. Asta, cînd nu am un prînz de lucru cu un politician. Săpam mai repede decît părinţii mei şi cîştigam zece-cincisprezece minute pentru citit. În plus, în zona în care stăteam noi nu era lumină electrică. Am avut curent electric doar după ce am ajuns eu la facultate. Aveam lampă cu gaz. Seara, cînd terminam treaba, trebuia să pun curpeni pe foc. Sînt nişte vrejuri de viţă-de-vie uscată, care se taie toamna. Numai că nenorocirea e că, spre deosebire de lemne, pe care părinţii mei nu şi le permiteau, aceşti curpeni ard foarte repede, aproape ca paiele. Eram obligat să întreţin focul şi doar printre picături puteam să citesc. E drept că aveam avantajul duminicilor şi sărbătorilor, cînd nu se lucrează.

Ca să urmez studiile la liceu, cred că a intervenit tot un calcul – nu m-a dat nimeni la liceu de dragul meu – părinţii mei au devenit conştienţi că trebuie totuşi să-şi trimită fiul să facă liceul şi apoi şi facultatea, ca să-i întreţină după asta – deci era o investiţie, nu era o dovadă de iubire, ca la FNI; dar la ei s-a dovedit a fi mai bună.

Nu vi se pare că vorbiţi despre oamenii de la ţară ca despre nişte fiinţe insensibile, a căror singură preocupare este supravieţuirea?…

Dar asta este copilăria mea! Este interesant că, de cîte ori am plecat de acasă la liceu – sîmbăta, cînd aveam liber şi puteam veni acasă –, părinţii mei nu m-au condus niciodată. Distanţa între Panciu şi Găgeşti este de 14 kilometri, iar eu îi făceam pe jos la vremea respectivă; din cauza asta m-am şi îmbolnăvit de reumatism poliarticular. Între Panciu şi satul meu este un rîu, prin care treceam cu picioarele, iar toamna, apa era rece. Nu m-au condus nici cînd am plecat la facultate.

Am o fiică din prima căsătorie, care acum e în Belgia. Întotdeauna, comportamentul fostei mele soţii – fată de la oraş – faţă de fiică-mea pe mine m-a uluit. Îşi făcea probleme că nu mănîncă, or eu nu înţelegeam aşa ceva. Dacă, atunci cînd eram copil, aş fi spus eu acasă că nu mănînc, nu şi-ar fi făcut nimeni nici o problemă. Se mai reducea porţia de mîncare. La noi, se mînca foarte multă fasole; de asta urăsc eu fasolea. Carne cred că mîncam de două-trei ori pe an, de Paşti, de Crăciun şi de încă vreo sărbătoare creştinească importantă, dar nu şi de Revelion – la ţară nu se sărbătoreşte niciodată Revelionul.

Revin: părinţii mei nu m-au condus niciodată pînă la autobuz. Era un autobuz pînă la Focşani. De acolo luam trenul pînă la Cluj, unde am făcut facultatea. Ţin minte că în ultimul an de facultate, cînd am fost odată acasă, mama m-a sărutat pe obraji, iar eu mi-am făcut cruce şi-am întrebat-o ce-a apucat-o, pentru că nu făcuse gestul ăsta niciodată. Sărutări şi mîngîieri n-au existat în viaţa mea, probabil şi asta şi-a pus amprenta asupra felului meu de a fi.

Nu cred că sînt insensibili. Cred că Marin Preda avea dreptate: e o viaţă grea, un copil e o povară, trebuie şi el să muncească. Hai să zic că în această mentalitate învăţatul e o investiţie, dar cititul e ceva cu totul şi cu totul gratuit. De ce să citeşti? Ce iese din citit? Nimic!

Mama mea, Dumnezeu s-o ierte! A murit. În ultimii ani de viață,  deși avea peste 80 de ani şi eu îi dădeam bani, încît să nu mai trebuiască să facă nimic, muncea de  dimineaţa pînă seara, cu atît mai mult cu cît a beneficiat de legea fondului funciar. Am avut multe probleme cu ea încercînd să o conving să stea liniştită, că mai era şi  bolnavă, dar n-am reușit. Muncea ca şi cum a doua zi ar fi murit  de foame! La ţară e valorizată munca în sine! Îmi amintesc că şi în copilăria mea lucrurile stăteau la fel. Cu excepţia zilelor de sărbătoare, la ţară nu se stă niciodată. Trebuie să te scoli dis-de-dimineaţă, să te duci la cîmp, iar cînd te întorci ai întotdeauna ceva de făcut. Tatăl meu repara gardul sau făcea vreun coteţ, maică-mea gătea sau dădea de mîncare la găini, eu puneam lemne pe foc. Nu-ţi îngădui momente de răgaz! De-asta eu urăsc trezitul de dimineaţă! Întotdeauna, la ora 5 dimineaţa trebuia să fiu în picioare. Doar fratele meu a beneficiat de un tratament mai special. Aşadar, în familiile de ţărani, cel mai mic copil este mai ocrotit. Părinţii mei s-au căsătorit prin ’46-’47, eu m-am născut în ’48, într-o familie nou întemeiată, dar cu timpul s-au mai înstărit, iar atunci cînd s-a născut fratele meu o duceau mai bine. Poate e şi asta o explicaţie. Dar, de regulă, copilul mai mare este „asuprit“ de cel mai mic.

 (Din cartea  ”Dialog cu Ion Cristoiu”,  semnată  de Cecilia Caragea, Editura Dacia)


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

14 comentarii pentru articolul „De ce urăsc eu trezitul de dimineață”

  • eu citeam cu laterna sub velinta; gazul,nici noi nu aveam electricitate,era prea scump pentru o familie care nu avea 15bani pentru o cutie de chibrituri;lanterna o primisem de la cineva,dar dupa ce s-au consumat bateriile am ramas doar cu nostalgia; nostalgia pe rogojina, nu aveam saltea, paiele erau in schimbul ei si nu aveam cearceafuri; nostalgia pe rogojina si paie, ce zici Maestre, o punem de un roman(carte) ?

  • Offf ce bine va inteleg!! Eu trebuia sa merg la plivit in gradina si auzeam de o mie de ori “Iar citesti? Nu din citit o sa traiesti!!”. Ei, nu a avut dreptate bunica, fie iertata, sunt profesoara si chiar din citit traiesc 😀

  • “Mai pune ma, mana pe carte”! – cam la asta se rezuma controlul tatei asupra invatatului. Fiu de taran, se straduia sa avem “toate conditiile”, asa spunea, ca sa invatam, si reusise. Citeam pe furis cate-o carte varata sub manualul de studiu, ca, de, vorba maestrului, invatatul era una iar cititul alta, neimportant. Mama citea mult, tot pe furis, tata deloc, el era convins ca doar munca te tine, nici la televizor nu priveam, rareori. Nu cunosteam nimic din copilaria maestrului, as fi crezut ca-i fiu de invatator sau preot. Multumesc.

  • la un moment dat, cand ai copii, trezitul de dimineata devine normal… 🙂

  • Anca, asa e,ca barbatii; dar dle Voiculescu, cum se poate ? noi, eu nascut in 47 iar dl. Cristoiu in 48, am trecut prin marea seceta care a generat o foamete cumplita, eu am purtat opinci, nu de guma ci din piele de porc, pana pe la 12-13 ani iar rogojina si paiele cred ca erau commune in Oltenia, dar ce vremuri, ce nuante, ce miresme ale copilariei !!! nimic nu se compara cu mireasma pe care o emana pamantul in luna Martie, atunci cand iesea de sub zapada si curgeau stresinile !!! Doamne, unde esti copilarie……..

  • Super frumos! Ar fi foarte bine să citească asta și copiii noștri; la unii și nepoții.

Lasă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

De ce n-a scris Donald Trump pe Tweeter, „prietenul meu Liviu Dragnea a fost arestat, regret”? (înregistrarea integrală a emisiunii „Gândurile lui Cristoiu” din 13 iunie 2019)
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: