De la extaz la „condiționarea colectivă”

Se schimbase întru totul lumea, mai, mai să n-o recunoști! Războaiele încetaseră, partidele politice fuseseră scoase în afara legii, ca și guvernele, iar granițele erau doar o amintire. Dezarmarea totală se isprăvise printr-un consens general, iar de fabricile de produs moartea se alesese praful, pulberea le ascunsese în neant. Nu mai găseai un pistol măcar nici în gaură de șarpe, darămite tunuri și tancuri. Topitoriile le înghițiseră lacome și pacea se întronase netulburată peste mapamond. Nici bogătanii indecenți nu scăpaseră de prefacerile vremii, averile lor fiind declarate ilicite până la un procent acceptabil și întoarse către obște. În locul feluritelor religii, aruncate la coșul de gunoi al istoriei, oamenii de pe tot globul votaseră Extazul, o poezie scrisă de John Donne în urmă cu vreo cinci secole… Se organizase un referendum la nivel planetar și propunerea trecuse cu o majoritate covârșitoare. Sosise timpul iubirii globale, după secole de vrajbă și măceluri mondiale. Fiecare zi începea cu versurile care omagiau dragostea între femeie și bărbat, recunoscută ca singura firească. Sinistra diversiune pusă la cale de adepții LGBT devenise o tristă amintire și nimeni nu voia s-o mai învie. Experimentul eșuase lamentabil, ca orice lucrare contra naturii! Armonia se înstăpânise iarăși pe pământ, în ciuda tuturor vestitorilor de apocalipsă. Dimineața, încă din zori, răsuna corul miliardelor de neînsemnați – măreț, cutremurător, ca o rugăciune…

„Acolo unde, ca o pernă-n pat,
Poiana se umfla pentru-a susține
Al purei violete cap plecat,
Unul comoară celuilalt, cu tine
Eram întins. Unite-ntr-un balsam
Curgând din ele, mâinile în pace
Și ochii, împreună, ni-i lăsam
Pe-un fir unic pe care fusu-l toarce,
Acest altoi de mâini era, acum,
Singurul mod al nostru de-a fi una,
Iar chipurile-n ochi, născând ca-n fum,
Unicul mod de a procrea într-una.
Cum Soarta, între două mari oștiri,
Întârzie nesigura izbândă,
(Ieșind din trupuri, pentru convorbiri)
Stăteau a noastre suflete la pândă.
Și-n timp ce ele discutau, noi doi
Zăceam ca niște statui pe morminte;
O zi am stat așa, iar între noi
N-au fluturat, cât a fost zi, cuvinte.
Iar dacă cineva, deprins de-Amor
A sufletelor limbă a-nțelege,
Și, transformat de dragoste-n ușor,
Pur spirit, ar fi dat pe-acolo-a trece,
(Chiar neștiind ce suflet a vorbit,
Căci ele-n gând și grai la fel arată)
Mai împlinit în sine-ar fi pornit
Și mult mai pur decât a fost vreodată.
Acest extaz (ziceam) ne-a arătat
Tot ce iubim, ne-a scos din neștiință;
Vedeam că sexul nu era chemat,
Vedeam că n-am văzut ce ia ființă:
Ci, precum știm de-un singur suflet că
I-amestec de puteri ascunse nouă,
Iubirea sufletele-amestecă,
Din două face unul, dar sunt două.
Mutaț       i o violetă-n alt pământ:
Culoare, forță, talie (ah, câte
Boleau, până acum, sărace-n vânt)
Țâșnesc și se-nmulțesc, mai hotărâte.
Când dragostea însuflețește-așa
Un suflet cu-altul, sufletul cel mare,
Născut din ele, va împlătoșa
Cusururile vechi din fiecare.
Noi deci, un suflet nou acum fiind,
Știm ce suntem și știm ce ne compune,
Căci elementele ce-n noi se prind
Sunt suflete, și nu au stricăciune.
Dar vai! de ce uitarăm amândoi
De trupurile noastre, în tăcere?
Sunt ale noastre, chiar de nu sunt noi;
Noi suntem duhuri, ele ne sunt sfere.
Datornici le suntem, căci ele-ntâi
Nouă pe noi ne-au deșteptat, ca straje;
Ne-au dat puteri și simțuri – căpătâi;
Nu drojdie ne sunt, ci aliaje.
Numai lăsându-și urma-n aer blând
Ne țese Cerul soartă și răsuflet:
Așa și sufletul, numai trecând
Pe calea trupului, se varsă-n suflet.
Cum sângele-ar vrea spirite să dea
Asemeni sufletelor de curate,
Căci nodul omenesc, a se-nnoda,
Numai cu-atare degete se poate,
Așa un suflet pur de-ndrăgostiți
Coboară la pasiuni, la calde danțuri,
De simțurile lor înlănțuiți.
Altfel, un mare Prinț rămâne-n lanțuri.
Deci, înapoi la trupuri, biet norod,
Numai așa de dragoste ai parte.
Taina iubirii-n suflete dă rod,
Dar totuși trupu-i poartă marea carte.
Dacă-un iubit, ca noi, va asculta
Acest cuvânt al unuia, sub astre,
Să fie-atent: abia ne vom schimba,
Când vom ajunge-n trupurile noastre.”[1]

Seara, la fel, aceeași cantată, de parcă ar fi fost o singură voce. Dreptul la fericire se transformase în realitate (utopiile de altădată se împliniseră) și nimic nu părea să-l alunge vreodată. O altă versiune a minunatei lumi noi, cea mai bună dintre toate…

Ce vis ciudat! Mă ridic din pat, obosit și mâhnit, nici urmă de extaz… Îmi cade sub ochi un text, fără vreo legătură cu plăsmuirea onirică, dimpotrivă… Și citesc. Cică, „pentru a înăbuși orice revoltă în avans, este important să nu o faceți violent. Metodele arhaice precum cea a lui Hitler sunt în mod clar depășite. Este suficient să creați o condiționare colectivă atât de puternică încât însăși ideea de revoltă să nu existe. Vor veni și mai multe. Pentru mintea oamenilor. Ideal ar fi formarea indivizilor de la naștere prin limitarea aptitudinilor lor biologice înnăscute…

Apoi, am continua să condiționăm prin reducerea drastică a nivelului și calității educației, pentru a o readuce la o formă de integrare profesională. Un individ needucat are doar un orizont de gândire limitat și cu cât gândul lui se limitează mai mult la preocupări materiale, mediocre, cu atât se poate revolta mai puțin. Trebuie să ne asigurăm că accesul la cunoaștere devine din ce în ce mai dificil și mai elitist (…), că decalajul se mărește între oameni și știință, că informațiile destinate publicului larg sunt anesteziate de orice conținut subversiv. Mai ales fără filosofie. Din nou, este necesar să folosim persuasiunea și nu violența directă: vom difuza masiv, prin intermediul televiziunii, divertisment uluitor, mereu măgulind emoționalul, instinctivul.

Vom ocupa spiritele cu ceea ce este zadarnic și jucăuș. Este bine cu vorbărie neîncetată și muzică, pentru a împiedica mintea să se întrebe, să gândească, să reflecteze.

Vom pune sexualitatea pe primul plan al intereselor umane. Ca anestezic social, nu există nimic mai bun. În general, vom avea grijă să alungăm seriozitatea din existență, să ne batem joc de tot ce are o valoare ridicată, să menținem o apologie constantă pentru lejeritate; astfel încât euforia reclamei, a consumului să devină standardul fericirii umane și modelul libertății.

Condiționarea va produce astfel o astfel de integrare a sinelui, încât singura teamă (care va trebui menținută) va fi aceea de a fi exclus din sistem și deci de a nu mai putea accesa condițiile materiale necesare fericirii. Omul de masă, astfel produs, trebuie tratat ca ceea ce este: un produs, un vițel și trebuie să fie supravegheat așa cum ar trebui să fie o turmă. Orice lucru care îi permite lucidității să adoarmă, mintea lui critică este bună din punct de vedere social, ceea ce ar risca să-l trezească trebuie combătut, ridiculizat, înăbușit…
Orice doctrină care contestă sistemul trebuie mai întâi catalogată drept subversivă și teroristă, iar cei care o susțin trebuie apoi tratați ca atare.”[2]
Mda, de la extaz la agonie nu-i decât un pas… Deocamdată, trăim în epoca smintită și umilitoare a „condiționării colective”, restul e născocire…

[1] John Donne (1590-1631), Extazul (în traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș)

[2] Günther Anders (filosof evreu german), Învechirea omului (text scris în 1956).