Dejun cu Vladimir Putin

19. Pînă la prima înghiţitură nu se scoate nici măcar o silabă

Iată-mă, aşadar, la masă, în aşteptarea bucatelor. După ce toată lumea a luat loc, s-a aşternut peste chilie o tăcere grea. Nu mai spun ce tăcere s-a aşternut peste masa noastră! Toţi cei şase nu scoteam un cuvînt. Eu, deoarece mai speram că străinii nimeriţi la masă să n-aibă habar de o limbă străină. Ceilalţi doi români, pentru că, şefi de instituţii publice fiind, ştiau regula. Cea potrivit căreia pînă la prima înghiţitură nu se scoate nici măcar o silabă. Străinii, pe care-i suspectam a fi ruşi, ba chiar oameni de afaceri, după maxilarele tari, de mafioţi gata să comande o execuţie în plină stradă, tăceau privind în gol. Se lăsase peste masă acea tăcere încordată, sîcîitoare, în care te simţi stînjenit, atît de stînjenit că nu ştii ce să faci cu coatele. Nu-ţi trebuie cine ştie ce tradiţie a meselor de semnificaţie istorică pentru a-ţi da seama că sala îi aştepta pe cei doi Preşedinţi. Cum habar n-aveam cît vom sta aşa, ţepeni ca nişte ridichi pe cale de a fi culese, m-am apucat să inspectez tacîmurile. După cîteva clipe, m-a luat ameţeala. Erau atît de multe şi atît de diferite încît aveam certitudinea absolută că le voi încurca definitiv. Sfîrşind inspectatul, m-am trezit din nou în hăul de tăcere. Ca să nu mă copleşească total, m-am aruncat în lectura Meniului. Se găsea pe o foaie de hîrtie mov, din faţa fiecăruia, îndoită ca un bileţel pe care-l laşi nevestei cînd o ştergi de acasă. Era scris, din fericire, în două limbi. În stînga, în ruseşte, în dreapta, în româneşte. Simpla lui lectură ajungea ca să te saturi. Intelectualiceşte, desigur. Urma să dăm gata mîncăruri despre care n-auzisem.

Iată-le aşa cum le înşira varianta românească a Meniului:

• „Plăcintă rusească «Rasstegase» cu somon
• Icre negre
• Peşte asortat
• Muşchi umplut cu pateu de gîscă şi trufe
• Ciorbă de varză în stil vechi slavon
• Carne de miel în sos acru-dulciu cu legume
• Îngheţată «Crème-brulée» cu ciocolată
• Fructe
• Ceai, cafea“.

Simpla parcurgere a documentului te înfiora gastronomic. Îţi şi imaginai, trecînd cu privirea de la un fel la altul, un banchet uriaş, o mare crăpelniţă. Mă şi întrebam, neliniştit, cum voi face faţă mîncărurilor cu care mă ameninţa Meniul.

N-am avut timp să cad pradă unor frămîntări dostoievskiene. Cei de la masă, mai precis cei de la masă care nimeriseră cu faţa spre uşă, au ţîşnit în picioare, încheindu-se din mers la nasturii costumului. Am auzit în spate un zgomot puternic. Semn că întreaga sală luase poziţia de drepţi. M-am lungit şi eu în sus. Uşa s-a deschis, şi în pragul ei şi-au făcut apariţia cei doi Preşedinţi. Traseul lor istoric a debutat cu o secvenţă mai mult decît cunoscută: cea în care se invită unul pe celălalt să treacă primul. În acel moment, orchestra de lîngă uşă, a cărei existenţă îmi stîrnise unele întrebări, a atacat un marş vioi. Pe notele acestuia, cei doi aşteptaţi au ajuns pînă la masa-prezidiu (da, prînzurile, dineurile marcate cu adjectivul de oficial beneficiază de o masă-prezidiu).

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)