Descîntec SRL

Vasilica Strătulă plecase din Vintileasa imediat după Revoluţie. Cei din sat o uitaseră, luîndu-se cu economia de piaţă, cu împărţirea pămînturilor, şi, mai ales, cu dezlegatul Rebusurilor, însufleţiţi de un concurs cu premii organizat în judeţ de o firmă din Floreşti. Între timp, sosiseră veşti despre mulţi dintre cei plecaţi. Gheorghiţă Bocu, băiatul cel mai mic al lui Ionel Bocu, fusese dat la televizor ca prins de autorităţile canadiene într-un container de pe un vas singaporez. Ileana Purdel ajunsese consilier prezidenţial pe probleme de Croitorie. Cînd o văzură la televizor, izmenindu-se la dreapta preşedintelui, cei din sat se cruciră. Cu greu o recunoscuseră în doamna elegantă, îmbrăcată ca diriginta Poştei din Floreşti, pe Lenuţa lui Purdel, care păştea oile pe islaz şi se lăsa flocăită de cine voia şi cine nu voia.

Pe Culai Ghimpu nu-l văzuseră de cîţiva ani. Aflaseră despre el de la Ninel Stoichiţă, care fusese la Bucureşti cu o plîngere, pentru că primarul nu-i dădea înapoi bucata de pămînt de sub Canal, pe care i-o luaseră comuniştii. Zadarnic încercase primarul să-l convingă că nu putea seca apa pentru porţiunea revendicată de el. Ninel o ţinea sus şi tare că acolo, sub Canal, stă truda moşilor şi strămoşilor săi. Citise asta într-o broşură pe care i-o dăduse, la înscrierea în PNŢCD, şeful filialei din sat, Costel Calotă, cel ce făcuse puşcărie pentru delapidarea unui transformator de înaltă tensiune. Îi plăcuse atît de tare chestia cu moşii şi strămoşii, pe care îi şi vedea dînd cu sapa acolo, sub apa gîlgîitoare a Canalului, că o repeta şi cînd se îmbăta la barul John and Mary, pe româneşte Ion şi Maria, amenajat de Ion Vangheliu în baia comunală a satului. Revoltat, Ninel Stoichiţă mersese la Bucureşti, profitînd de faptul că băiatul lui Ion Carabă, Dănuţ, avea de făcut un transport de gîşte cu maşina, şi lăsase Memoriul pe la toate porţile: de la cea a Preşedintelui pînă la cea a Avocatului Poporului. Întorcîndu-se în sat, mîndru nevoie mare, pentru că peste tot portarii îi spuseseră să n-aibă nici o grijă, le povestise celor din Vintileasa cît de tare ajunsese Culai Ghimpu. Avea un shop în centrul Bucureştiului, cu nişte vînzătoare ca top-modelele de la televizor şi o vitrină în care o dezmăţată din gumă îşi dădea jos chiloţii.

Catinca Strătulă, mama Vasilicăi, locuia în Vintileasa-Deal, pe uliţa care ducea la pădure. După Revoluţie, lumea din sat se stricase. Nu mai era film la Căminul Cultural. Bărbaţii nu se mai întîlneau, ca altădată, în Centru, tăifăsuind pînă seara tîrziu. Babele nu mai ieşeau de sărbători la poartă, pentru a urmări şi comenta pe toţi cei care se plimbau în sus şi-n jos pe şoseaua Floreşti – Vidra. Catinca Strătulă fusese şi înainte un om închis, retras în spatele porţilor mari de lemn tare. Acum aproape că dispăruse. Trăia din vînzarea fructelor de pădure, plătite în valută în cadrul unui contract misterios cu o firmă româno-malayeză din Floreşti, care exporta fragi triburilor din jungla africană, potrivit unui Program ONU de salvare a entităţilor pe cale de dispariţie. Întrebată de o vecină din sat care, în aşteptarea laptelui, intrase în vorbă cu ea, Catinca Strătulă răspunsese că fiică-sa şi-a făcut la Bucureşti o firmă de vrăjitorie, Descîntec SRL. Cîştiga bine cu afacerea asta, la care avea asociat un arab, concubin sau soţ, Catinca nu prea ştia. Era însă sigură că fiică-sa avea bani. Ultima oară cînd venise acasă îi adusese un telefon mobil.
— Să mă suni dacă ţi se întîmplă ceva! îi spusese Vasilica.

Catinca nu ştia să umble cu el. Îl pusese pe poliţă, lîngă un stilou vechi fără piston, de-al lui Grigore, băiatul cel mare, şi de cutia cu ace, ruginite de atîta stat acolo.
Şi nu se atinsese de el, deşi, din greşeală, cineva o suna de cîteva ori pe zi.