Despre cîini şi mîţe: Dulăul cu osul

La vreo doi metri de aleea proaspăt spălată cu furtunul, pe pajiştea Părculeţului stă un dulău alb cu pete negre pe burtă şi pe o jumătate de nas.
Şi-a pus botul pe labe, pentru a corespunde pînă la cele mai mici amănunte imaginii publice a cîinilor din toate timpurile, chiar şi din cele în care P.R.-ul nu era recunoscut, deşi funcţiona din plin.

Un ins în trecere pe-acolo şi, neîndoielnic, fără căpătîi, pentru că la ora asta a zilei – 11 dimineaţa – cînd tot omul îşi cîştigă existenţa cu sudoarea frunţii, el are timp să-l piardă şi-a pus în gînd să-l ademenească cu un os.
Dulăul nici măcar nu tresare.
Stă mai departe cu botul pe labe şi priveşte lumea şi viaţa pe sub sprîncene.
Insul renunţă pînă la urmă, deopotrivă intrigat şi supărat că dulăul nu corespunde Teoriei pavloviene.
Lasă, totuşi, osul pe iarbă, pentru că nu vrea să apară pe Marele Bulevard cu un os în mînă.

După ce-l vede ieşit pe portiţă, deşi sînt larg deschise şi porţile mari, pentru vehicule şi autovehicule, cîinile se ridică alene, se apropie de os, fără grabă, ca şi cum ar face asta, deoarece n-are treabă şi se străduie să omoare timpul, îl miroase temeinic, ca şi cum ar ţine să se convingă că insul a lăst chiar un os şi nu l-a tras pe sfoară, lăsîndu-i unul din lemn.
Nu-l înşfacă însă.
Se întoarce de unde a plecat mai înainte şi se aşează din nou cu botul pe labe.
Din această poziţie, aruncă osului priviri de Proprietar.

Da, acum e al lui, poate face ce vrea cu el.
Deodată, se ridică (din nou alene), o ia drept spre os şi-l înşfacă.
Îl aduce la locul statului cu botul pe labe şi-l plasează la cîţiva centimetri distanţă de bot.
Acum chiar că osul e al lui, numai al lui.
Cine să îndrăznească să i-l ia chiar de sub nas?!