Campania electorală pentru alegerile locale şi europarlamentare din data de 9 iunie începe vineri,10 mai, şi se încheie în 8 iunie. Campania în audiovizual se va încheia în 7 iunie

Dezlegarea șaradei ucrainene; încurcate sunt căile păcii

Interesele strategice ale unora dintre părțile adverse implicate în războiul din Ucraina (și ne referim în special la Rusia, pe de o parte, și SUA / NATO / UE pe de alta) sunt uneori aceleași, nu de puține ori agendele adversarilor formali fiind convergente, în timp ce agendele aliaților formali sunt divergente. De asemenea, adesea, în calea atingerii obiectivelor strategice comune stau numai obstacole tactice (principale fiind cele mediatice, propagandistice, care țin de o opinie publică intoxicată cu știri false). Cu toții au argumente și cu toții au vinovății în acest război. De aceea, pentru a dezlega șarada ucraineană trebuie să ne ferim a ne plasa ferm pe poziția unei tabere sau a celeilalte, ori de aceia care o fac.

Coșmaruri și iluzii geostrategice americane

Am spus-o de multă vreme și de multe ori că SUA au câteva coșmaruri geostrategice care pot explica intrarea (nedeclarată) în actualul război cu Rusia și escaladarea lui.

Primul, și poate cel mai vechi, privește apariția unei coaliții între Rusia și Germania, în spiritul celebrului Pact Ribbentrop-Molotov. A mai fost, deci mai poate fi. I-au simțit efectele, deci americanii spun „never again!”.

Al doilea coșmar este o extensie a primului, respectiv apariția unei antante euro-ruse. Lucrul este cu atât mai fezabil cu cât Marea Britanie nu mai face parte din UE, iar UE devine tot mai mult o Europă germană.

Al treilea coșmar, privește Eurasia. Inițial era vorba despre un bloc euro-asiatic dominat de Rusia care includea Asia centrală și Asia de Sud. Apariția acestuia ar fi afectat raporturile de putere dintre Rusia și restul Europei, dominația potențială rusă asupra celei din urmă obligând SUA să rămână o „putere europeană” (sic!) și să se blocheze în lupta menită a împiedica o altă putere, cvasi asiatică, să dispună singură de destinul unui continent european întins nu doar de la Atlantic la Urali, ci de la Lisabona la Vladivostok.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat. Ridicarea Chinei a făcut din aceasta principalul rival strategic al SUA și coșmarului euro-asiatic i s-a adăugat coșmarul unei alianțe ruso-chineze, ca nucleu dur al blocului euro-asiatic cu pricina. Europa rusă și Asia chineză nu trebuiau și nu trebuie lăsate să se unească, dacă America nu dorește să renunțe la privilegiile sale de unică superputere globală.

Dacă Rusia nu a putut fi adusă în coaliția anti-chineză concepută de Washington (deocamdată formată din AUKUS plus Japonia și Coreea de Sud, minus India și Pakistan), ea trebuia cel puțin epuizată atât de mult într-un război cu Occidentul euro-atlantic, purtat, desigur, prin interpuși (în speță Ucraina), încât să nu mai aibă resurse pentru a mai susține China în războiul acesteia cu puterile Pacificului. Pe un atare fundal și într-un atare context, ținta subsidiară era producerea unei rupturi ireparabile, măcar pe termen mediu, între Rusia și UE, garantată inclusiv prin punerea la pământ a economiei europene și substituirea dependenței energetice a UE de Rusia prin dependența de America, adăugată vechii dependențe militare. Sub umbrela nucleară americană, europenii trebuie să se încălzească cu gaz lichefiat american, arzând totodată punțile (a se citi și gazoductele și oleoductele) care îi legau de ruși.

În același sens, pentru a-și transforma victoria obținută pe termen scurt într-o structură de rezistență utilizabilă pe termen lung, SUA au mai conceput un „coridor sanitar” sau un „baraj geostrategic” întins de la Marea Baltică la Marea Mediterană (Marea Adriatică), cu un mic ocol menit a include Marea Neagră („Inițiativa celor trei mări”). În centrul acestui front, fără a fi neapărat membru NATO de jure, a fost amplasată Ucraina (nu România).

Războiul ucraineano-rus era necesar și pentru a oferi un alibi solid naționalismului etnic ucrainean, precum și pentru a distruge complet legăturile spirituale dintre Rusia și Ucraina, așezând ruso-fobia elitelor ucrainene ridicate din Maidan pe temelia unei rusofobii populare. Iată de ce luptele ruso-ucrainene trebuie prelungite, iar Rusia, pentru a înfrânge o rezistență armată altfel fără vreo șansă de izbândă, obligată să ducă un război pe scară tot mai mare care inevitabil să producă victime civile și, pe cale de consecință, o maximă repulsie antirusă în societatea ucraineană. Ura inter-etnică sau inter-culturală devine și armă strategică și garanție a status-quo-ului postbelic.

Instalarea durabilă a urii ucrainenilor de rând împotriva rușilor ca națiune este unul dintre criteriile victoriei SUA în Ucraina, iar nu izgonirea armatei ruse de pe teritoriul ucrainean. Acesta este și criteriu al înfrângerii strategice a Rusiei.

Nu putem spune că, cel puțin din perspectivă americană, planul nu are logică. De reușita lui depindea și încă depinde rezultatul bătăliei principale dintre decadenta ordine mondială americană, unipolară, și emergenta ordine mondială asiatică, multipolară, având ca vârf de lance China. De succesul sau insuccesul lui este legată menținerea preeminenței occidentului euro-atlantic la nivel global sau, respectiv, pierderea acesteia în favoarea unor actori din afara lumii euro-atlantice (în special din Asia).

Ca mai totdeauna, însă, socoteala de acasă (în speță de la Washington) nu se potrivește cu cea din târg (în speță de la Moscova).

Dilema rusă: putere europeană sau avanpost asiatic pe frontul euro-atlantic

Rusia a înțeles că nu mai poate și nu îi mai folosește să revină la statutul de superputere globală avut în vremea URSS. Ceea ce vrea este să obțină securitatea în condițiile și prin instrumentul unui statut post-imperial cu relevanță globală, în cadrul unei ordini mondiale policentrice a cărei stabilitate este asigurată de echilibrul puterilor.

În acest sens, probabil că, la un moment dat, se gândea ca în raporturile cu Occidentul euro-atlantic să îndeplinească rolul Chinei din timpul Războiului rece, după normalizarea relațiilor acesteia cu SUA. Cu alte cuvinte, făcând balans între SUA și China, să mențină echilibrul de putere dintre ele și să limiteze tentațiile de dominație globală ale uneia sau alteia. O misiune, de astă dată, mai complicată întrucât mecanismul garantării echilibrului de putere la nivel global trebuie să țină seama și de prezența în joc a altor actori redutabili precum India și Pakistanul, Iranul și Arabia Saudită, Turcia, Egiptul și Israelul etc.

Rusia nu mai poate domina lumea dar se poate înțelege cu toate puterile care vor să o domine; evident încasând comisionul de la toate acestea. Și toate aceste puteri au nevoie de ea. Așa stând lucrurile, nu este exclus ca „războiul spectacol” pe care l-am văzut în Ucraina să fi fost acoperirea unei înțelegeri tainice la care s-a ajuns anterior. La urma urmei, cu toții sunt interesați într-o ordine globală viabilă și durabilă în care să poată avea o cotă de influență semnificativă; ceea ce, într-o formă sau alta, implică „marea resetare”.

Dacă acesta a fost un proiect (agreat în avans sau lăsat pentru „conferința de pace”), modul în care războiul din Ucraina decurge (conform planului beligeranților reali sau deviind de la acesta sub lucrarea întâmplării incarnate inclusiv în elanurile iresponsabile ale șoimilor războiului din toate taberele) îl face tot mai greu de realizat. Ceea ce pare a se contura este o fractură esențială a lumii cu revenirea la un bipolarism încă mai accentuat decât cel din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în care Rusia își va abandona aspirația la a fi o putere europeană (afirmată încă de pe vremea lui Petru cel Mare) pentru a deveni un avanpost asiatic pe frontul euro-atlantic, în loc să fie o poartă euro-atlantică deschisă spre lumea asiatică ori un element de echilibru între aceste lumi.

De va fi așa aceasta va însemna pierderea ascendentului occidental asupra ordinii globale și punerea acesteia sub semnul Asiei.

Pentru Rusia războiul din Ucraina are două obiective strategice: revizuirea arhitecturii de securitate în Europa de est (de la Marea Baltică la Marea Neagră, sau chiar de la Capul Nord la Bosfor) și reformarea ordinii mondiale prin trecerea de la un sistem unipolar sau de la dezordinea globală la un sistem multipolar caracterizat prin simetria concentrărilor de putere. Întrebarea este dacă aceste transformări se vor realiza prin asociere cu puterile euro-atlantice și în înțelegere cu ele sau împotriva lor? Deocamdată se pare că toți competitorii preferă a doua variantă.

UE: avantajele și riscurile jocului la două capete

 Pe UE America nu poate conta cu adevărat, chiar dacă în aparență protagoniștii acesteia, cel puțin, alături de care se situează membrii de mâna a doua (precum România), mimează în prezent alinierea la strategia americană anti euro-asiatică.

De la bun început Franța, Germania și Italia s-au prefăcut că susțin războiul SUA cu Rusia pentru a adânci disensiunile dintre acestea două și a se profila, în cele din urmă, ca singuri interlocutori legitimi în negocierile cu o Rusie rămasă fără soluții de ieșire din războiul cu Ucraina (pe care nu are cum să îl piardă, dar nici cum să îl termine). Rămasă tot mai singură în tabăra „democrațiilor” și pe „axa binelui”, SUA nu are ce face decât să recunoască că nu îi poate învinge pe ruși prin intermediul Ucrainei, oricât ar înarma-o pe aceasta, că sancțiunile economice o afectează pe ea mai mult decât afectează Rusia și că nu este pregătită nici material nici psihologic pentru a intra într-un război (nuclear) cu Rusia. În aceste condiții trebuie să admită a face concesii… „aliaților” europeni.

Nu este exclus, însă, ca, scoțându-i pe europeni la înaintare în „negocierile armate” (a se citi conflictul) cu Rusia și obligându-i să suporte cea mai mare parte din costul economic al războiului, Washingtonul să își rezerve privilegiul unor negocieri în culise, peste capul acestora. O astfel de ipoteză este coșmarul europenilor și, tocmai pentru a nu-l lăsa să devină realitate, corifeii Europei germane toarnă gaz peste focul ucrainean; cu riscul, desigur, de a compromite total, odată cu relația americano-rusă, și relația lor dulce-amară, dar foarte lucrativă, cu Kremlinul. Profitul unui atare plan B, în viziunea Berlinului și Parisului, ar fi acela că ar reduce competitivitatea Rusiei (adică amenințarea rivalității Moscovei), oferindu-i o victorie „pirică” (după care multă vreme nu va mai fi tentată să intre într-un război) prin care, totodată, Ucraina ar fi diminuată teritorial.

O Ucraină Mare ruinată de un război fie el și victorios, înarmată până în dinți de NATO, dominată de forțe politice naționaliste și de clanuri corupte, având, inevitabil, un regim politic oligarhic autoritarist este tot ce lipsește UE. Chiar dacă aceasta va rămâne doar un vecin și nu va fi primită în cetate (primirea deja se profilează a fi o imposibilitate), o asemenea putere, scăpată și de amenințarea rusă, cel puțin pentru o vreme, reprezintă o amenințare pentru Europa. (Nu mai vorbim de vecinii imediați, precum România.) De aceea, UE, spre deosebire de SUA (și Canada), pe care poziția geografică o pune la adăpost de asemenea pericole, este mult mai interesată de înfrângerea și micșorarea Ucrainei, decât de înfrângerea Rusiei în actualul război.

În viziunea multor strategi americani, o Ucraină americano-dependentă și naționalist-rusofobă în coasta Europei germane, precum și în gâtul Rusiei reprezintă o perspectivă promițătoare, aptă a compensa într-o oarecare măsură pierderea oricărei cooperări ruse în opera de încercuire și temperare a Chinei. Pentru europeni lucrurile stau exact invers și asta sparge, în mod legic, unitatea euro-atlantică. Lipsa unei abordări coerente face încă mai dificile negocierile de pace care să pună capăt conflictului armat din Ucraina.

Că a jucat la două capete sau a crezut că poate obține, la remorca SUA, un ascendent strategic pe termen lung asupra Rusiei, atunci când UE va înțelege că, indiferent de rezultatul războiului din Ucraina, ea va fi pusă la pământ sub aspect economic și astfel își va pierde toate atuurile unei puteri globale soft, cu certitudine va lua distanță față de Washington; așa cum o fac acum statele arabe în frunte cu Arabia Saudită, Pakistanul, Turcia și mai toate statele Americii Latine. Totul va fi ca europenii să nu se trezească atunci când va fi prea târziu. Oricum, o UE slabă și în criză cronică va fi pentru geopolitica globală a SUA o parte a problemei, iar nu o parte a soluției.

Pe frontul de est toate-s vechi și noi sunt toate

Nu cred în ideea unui „Mic NATO” salvator pentru ambițiile europene ale Americii. Formatul B9 este artificial în acest moment în care sensibilitățile securitare și aspirațiile geopolitice ale celor „9 nevoi” central și est-europene sunt tot mai diferite. NATO s-a scindat deja din vremea intervenției americane în Irak între „Vechea Europă” americano-sceptică, la vest, și „Noua Europă” americano-filă, la est. Războiul din Ucraina a mai creat o falie între nordul „Noii Europe”, tot mai americano-fil, și sudul „Noii Europe”, tot mai americano-sceptic. Ungaria, interesată obiectiv într-o antantă cordială cu Rusia, face puntea între acestea. Sudului i se adaugă, cu specificul său, Turcia neo-otomană.

În aceste condiții, SUA se va replia în nord-est (unde se străduiește să aducă în NATO Finlanda și Suedia), lăsând locul Franței în sud-est. Aceasta din urmă se va înțelege cumva cu Rusia, formând un fel de condominium sud-est european.

Polonia nu va fi entuziasmată dar, până la urmă, zona sa de interes strategic prioritar este la Marea Baltică (și în direcția Lituaniei, Belarusului și Ucrainei fără a atinge Marea Neagră). Acolo își va consolida securitatea balansând între Rusia și Germania, și bazându-se pe alianța cu SUA, cu atât mai strânsă cu cât prezența SUA va slăbi în sud, iar perspectiva, fie și depărtată, unui alt pact ruso-german nu va putea fi cu totul exclusă, ea fiind impusă istoriei de geografie.

În aceste condiții, Polonia va deveni nu doar principalul aliat continental european al SUA, dar și unul dintre cei mai importanți lideri regionali din Europa; în timp ce importanța României, dacă Bucureștiul nu se va reinventa ca actor geopolitic relevant, se va reduce, tinzând spre zero.

Turcia nu se poate bucura să vadă Franța instalându-se în nume propriu, dar și în numele UE și NATO, la gurile Dunării. Aceasta cu atât mai mult cu cât Turcia și Franța au dispute și în Marea Mediterană / Nordul Africii. În schimb, după eșecul strategiei sale ucrainene, SUA se bucură ca Franța să își refacă influența aici (ceea ce dorea și François Mitterand), decât să vadă Germania consolidându-și pozițiile la Marea Neagră într-un triunghi cordial cu Turcia și Rusia.

În atari circumstanțe, răspunsul Turciei va fi (așa cum o vedem deja) apropierea de Rusia și Iran („alianța celor trei foste imperii orientale”) cu câștiguri pentru Ankara în Orientul Mijlociu (unde se va ajunge la un compromis, garantat de Rusia, în problema siriană, probabil pe seama bieților kurzi aliați ai Americii), dar mai ales în Caucazul de Sud și în Asia Centrală de unde se va ridica un Commonwealth al națiunilor turcice. Turcia și Rusia se vor putea concilia astfel și în ceea ce privește proiectul unei „Ucraine mici” (dorit și de aliatul tradițional al Turciei, Germania). Sirena de alarmă va suna, însă, la București, cu politica sa „inteligentă” România riscând să se vadă prinsă în centrul unui triunghi geopolitic al Bermudelor format de Moscova, Budapesta și Ankara.

Cu toate acestea în minte, întrebarea este pe unde se găsește drumul ieșirii din războiul ucrainean? Interesele sunt prea încâlcite și contradictorii. Dacă mulți au suficientă putere pentru a nu pierde în confruntarea cu rivalii lor, nici unul nu are destulă putere pentru a învinge. Alianțele sunt instabile întrucât se realizează pe seama înghețării unor conflicte vechi oricând gata a se reîncălzi, fie și numai dintr-o simplă neatenție sau pe fondul unei accidentale crize de nervi ori de orgoliu. Majoritatea idealurilor proclamate public (cum ar fi cel al unei Ucraine Mari și independente) sunt, în realitate, nedorite și în taină se lucrează pentru ca ele să nu fie niciodată înfăptuite. Prietenii se tem unii de alții și inamicii își găsesc afinități. Discursul public împarte lumea în îngeri și demoni. În realitate nimeni nu este inocent. Nimic nu este alb sau negru, ci totul se colorează într-o infinitate de griuri. Valul crizei economice și sociale globale se înalță amenințător. Mai toți hegemonii emisferei nordice îl văd, dar cu toții sunt paralizați de lașitate, mediocritate, impotență. Fiecare așteaptă viitura și speră că va trece peste el. Lucru valabil și pentru masa populară lipsită de energia necesară unei revolte care să prevină dezastrul.

Toți simțim că, dacă marele război dintre ordinea veche și ordinea emergentă nu poate fi evitat, este necesar ca măcar războiul din Ucraina să se termine pentru a mai da o șansă de supraviețuire UE, precum și civilizației europene și euro-atlantice, așezate pe temeliile religiei creștine, filosofiei grecești și dreptului roman, de fi admise, cu o rezonabilă influență, la masa negocierilor menite a stabili regulile păcii globale post-americane. Ca în povestea nodului gordian, se poate spune că acela care va desface nodul ucrainean va stăpâni lumea. Nodul ucrainean nu poate fi, însă, descâlcit. El trebuie tăiat. O vom putea face numai dacă vom ști să despărțim esențialul de neesențial, emoțiile de rațiune, utopia de realism, prejudecata de gândirea critică, îmbinând, pe de altă parte, principiile cu pragmatismul și fermitatea strategică cu flexibilitatea tactică. Iată temele! Iată pariul!


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Dezlegarea șaradei ucrainene; încurcate sunt căile păcii”

  • Am văzut/auzit la NCN elucubratiile unui fost ministru de externe ,care cândva a fost o speranța pt scoaterea României din izolarea în care ne bagase Iliescu și integrarea noastră în occident. Singura întrebare după ce am reușit cu greu sa îi urmăresc fuga de idei : ce o fi fumat saracu’ Severin. Păcat! Ai îmbătrânit urat și plin ranchiună pe tot Vestul , pe care îl invinuiesti pt esecul carirei tale politice si pușcăria care ai înfundat o ca ultimul tâlhar la drumul mare. Pt ca asta ești: un fost pușcăriaș de care oamenii decenți se feresc și nu un analist așa cum te crezi tu sau alți amărâți pe care îi prostești cu un torent de cuvinte.

  • Concluzia dumneavoastră de final spune totul ! Ar trebui – și spun asta, deși nu agreez verbul a trebui ,pentru că știm ce situații dezastruoase a creat el
    în comunism -ca liderii lumii să manifeste mai multă rațiune și îndrăzneală în promovarea păcii și nu doar cu orice preț a propriilor interese atât de pline de lacomie, expansioniste și discriminatorii ! Până ce nu va exista un echilibru, o armonie, între toate părțile unui întreg – care este globul pământesc – nu vor exista nici pace și nici înțelegere în lume vreodată !Vă mulțumim pentru ideile foarte clare și un articol cu un subiect foarte frumos, foarte interesant și de mare actualitate ! Felicitări și mult succes în activitatea dumneavoastră !

  • Pai matale pierzi acu timpul cu sarade in loc sa rezolvi o problema mondiala de care singur spuneai ca esti interesat? Ma refer la faptul ca afland ca nivelul hidriogenului in apa este de doua treimi, deci dincolo de limita admisa, ai spus ca vei lua atitudine in parlament. Ce s-a ales de determinarea avuta atunci?

  • 😳 Analiza dlui ministu este o buna tema pentru ambsadele interesate! As fi curios sa aflu reactiile lor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *