Dialog în ultimul vagon

Prin chenarul de sticlă al uşii din spate, se văd liniile ţîşnind de sub garnitură şi alergînd pînă departe, spre zona punctată de un semafor verde.

Vagonul se zgîlţîie zdravăn, legănîndu-se încolo şi încoace, de parcă trenul ar vrea să scape de el şi nu poate. Vopseaua pereţilor s-a spart în pecingini negre, dezvăluind metalul ruginit. Spartă e şi scoica wc-ului. Un furtun de cauciuc în agonie urcă pînă deasupra chiuvetei, străduindu-se să imagineze un robinet. Nu mai e nici tăbliţa cu îndemnul: Apăsaţi pe pedală! Ştiind ce să faci de pe vremea odioasei dictaturi, apeşi pe limba de lemn rătăcită sub chiuvetă. Robinetul rămîne mut. Poţi da din talpă, pînă amorţesc nu numai piciorul, dar şi bazinul, şira spinării, ba chiar şi urechile.

Pedala nu funcţionează!
Bazinul wc-ului a rămas acelaşi de pe vremea primelor şantiere de muncă voluntară. Uşa nu se închide. Îţi dai nădragii, te aşezi pe scoica dubioasă, gîndindu-te că ai şi luat Sida, şi întinzi piciorul, ca să ţii uşa.

Un bătrîn cu pălărie îl întreabă pe un doilea (un cetăţean scund, în pantaloni bufanţi pînă deasupra gleznei, cu partea stîngă a feţei arsă) unde a făcut armata.
— La Artilerie – răspunde arsul.

Celălalt începe să povestească cum a stat el prizonier în Rusia, trei ani jumătate, la Erevan, unde oamenii sînt negri, ca…
— ca cei din Africa, îi suflă binevoitor intervievatul.
— Nu, face celălalt, pocnind din degete ca să ajute cuvîntul să-i iasă mai repede
— ca ţiganii.
— Aşa, ca ţiganii! face, brusc eliberat, cetăţeanul cu pălărie.
— Le cam bei, observă mustrător cel cu pantalonii bufanţi.
— Le cam.

De la WC iese, lăsînd uşa deschisă, o doamnă căreia i s-a prins de tocul pantofului sulul de hîrtie higienică.